Poduri de flori și poduri de aripi

Ca spectator al acestei lumi, mi-am ținut ochii ațintiți către două scene ale zilelor care s-au scurs. Prima, tragică, grandioasă, dar simplă și solemnă în același timp, care a încheiat un destin și ne-a oferit o ultimă  pildă de viață a regretatului Papă Francisc. A doua, zgomotoasă și veselă, dincolo de adâncimile ei tragice, care a deschis o promisiune, veche și nerealizată, poate nerealizabilă încă o vreme, a Podului de flori de peste Prut. Le-am privit cu sentimentul straniu al înălțării și al declinului, în fiecare dintre cele două imagini căutând, ca orice privitor, sensul propriei treceri prin prezent. Amintirea Podului de flori de la începutul libertății noastre este încă vie și nepătată în amintirea mea. Emoția regăsirii pe malurile Prutului, bucuria prieteniilor temeinice care se nășteau, primele drumuri pline de emoție la Chișinău, înfrățirile dintre școli cu sentimentul înfrățirilor preexistente între suflete, toate alcătuiesc o istorie vie și vibrantă a trăitorului și nicio imagine, fotografie sau secvență filmată nu poate cuprinde imponderabilul ei vis împlinit. Anii care au trecut nu au estompat-o, dar au îndepărtat-o de concretizare, iar despre cauze e mult de spus. Podul meu de flori rămâne viu, însă, și nimeni și nimic nu îl poate dărâma, pentru că există nu doar în idee, ci și în fapt. Deși nu poate fi văzut cu ochiul, el e văzut cu sufletul. E trăire autentică, asumată, neimpusă de nimeni.

Un alt fel de pod am parcurs, în 2019, când, pe una dintre arterele orașului, am rămas blocată în trafic, pentru că, dinspre aeroport, era așteptat să apară Papa Francisc, iar circulația fusese oprită pentru a permite trecerea convoiului oficial. Am ieși din mașină și am așteptat lângă trotuar, alături de ceilalți ieșeni curioși să îl vadă pe înaltul oaspete. Cu emoție, trebuie să mărturisesc, dar fără altă așteptare decât clipa fulgurantă a trecerii unei mașini închise, moment de mărturie istorică și atât. Mașinile oficiale au început să treacă, sobre, elegante, cu geamuri întunecate, luxoase. Dar de la geamul unui Logan albastru a apărut o aripă albă, mâneca unui veșmânt, fluturând în vânt, apoi chipul Papei, numai zâmbet, făcându-ne semne prietenoase. Fără să exagerez, s-a zidit într-o clipă un pod alb de aripi, o punte de comunicare interumană, nu o promisiune, ci o împlinire, pe care o port cu mine de atunci și care nu s-a surpat sub vestea trecerii Papei în neființă, ci a devenit mai statornică și mai vie.

De pe podul acesta alb am privit ceremonialul simplu și solemn al funeraliilor papale. Ca în multe dintre învățăturile sale, Papa Francisc ne-a mai arătat, încă o dată, demnitatea simplității, solemnitatea conștiinței efemerității noastre, modestia ca virtute, regalitatea îngenunchierii și înălțimea smereniei. Totul concentrat în marea lecție a responsabilității.

În același timp, la începutul ședinței de guvern de joi, premierul anunța: „Aprobăm o zi de doliu național în România în memoria Sanctității Sale Papa Francisc, sâmbătă, pe 26 aprilie, chiar în ziua funeraliilor de la Vatican. Este o decizie ce arată respectul profund pentru deschiderea sa totală și căldura arătată permanent românilor. Ca orice creștin am simțit că prezența sa a fost o binecuvântare pentru întreaga umanitate”. Sâmbătă, prin urmare, a fost zi de doliu național. Dar ce mai este o zi de doliu național când e și campanie? Nimic. Așa că, în aceeași zi, pe malul Prutului, după cum vedem din presă și din revărsările de fericire din fotografiile care au invadat rețelele de socializare, s-a săpat primul metru din viitorul pod care va lega cele două maluri, un pod promis de 35 de ani, promis și acum, doar că de această dată cu spectacol în toată regula, inclusiv gastronomic, cu veselie, cu politicieni, așa cum stă bine oricărei promisiuni de campanie. Una dintre imaginile difuzate de fericiții participanți la lansarea podului invizibil (dar invizibil în alt sens decât podurile mele nevăzute) mi se pare simptomatică. Doi muncitori, în mijlocul unei gropi, manevrează un utilaj, sub soarele cald de primăvară, în vreme ce, cu spatele la ei, mulțimea (politică) filmează și fotografiază spectacolul aviatic organizat spre celebrarea podului inexistent (încă).  Voi fi considerată o cârcotașă, desigur, dar mă consolează gândul că am aplaudat de atâția ani promisiuni, am tăcut atâția ani, din decență sau din comoditate, încât mi-am câștigat libertatea de a spune ce văd și, mai ales, ce nu văd.

E o libertate pe care mi-a reamintit-o, în aceste zile, relectura romanului lui Nikos Kazantzakis, Sărăcuțul lui Dumnezeu, la care m-am întors ca un omagiu personal adus Papei Francisc, la trecerea sa spre altă călătorie. Un roman care evocă personalitatea lui Francisc din Assisi, spre a cărui cinstire călugărul iezuit  Jorge Maria Bergoglio și-a ales în 2013 numele papal, după desemnarea sa ca Papă de către Conclavul Cardinalilor, o carte despre care autorul ei mărturisea că e „o sinteză de biografie, poezie și lucruri pe care sfântul Francisc nu le-a spus poate niciodată, dar ne închipuim că le-ar fi putut spune“.

„- Ia hârtia asta și păstreaz-o, frate Leo. Iar când durerea o să pună stăpânire pe tine, scoate-o din sân și citește-o, să-ți amintești de mine. Să-ți amintești cât te-am iubit.”Acestea sunt cuvintele lui Francisc din Assisi către ucenicul și însoțitorul său devotat Leo, după apariția stigmatelor, pe muntele Alvernia. Aidoma fratelui Leo, m-am întors și eu la poveste, când durerea a pus stăpânire pe mine. Și indignarea. Dar tot povestea mi-a reamintit că mai este încă speranță. Căci ea ne spune: „Precum sufletul este și canarul, murmură el în cele din urmă. Privește gratiile din jurul lui, dar nu deznădăjduiește, cântă, cântă, și o să vezi, frate Leo, într-o zi cântecul lui o să rupă gratiile.” 

Poate că e nevoie să și cântăm. Eu cânt. De pe un pod de flori, de pe un pod de aripi, de pe un pod de cuvinte. Și să traversăm, citindu-l, podul zidit până la noi de Kazantzakis, care ne amintește, în Jurnal de călătorie: „Ne aflăm în constelaţia lupilor. Sfântul Francisc este un miel mic şi ne place – exact pentru că suntem lupi.” Putem alege, însă, să nu fim.