Porțile deschise ale Samarkandului

Mi-a plăcut mereu să consider textul o poartă deschisă. Fiecare cuvânt e o cale către lumi, către sensuri, către experiențe, fiecare informație deschide o alta, cărțile deschid alte cărți, într-o lectură integrată rătăcești printr-un labirint care te ține captiv și din care ieși doar dacă îl oglindești în propria ființă. E o asumare a deschiderilor textuale din care nu mai pot ieși. Încerc să îi obișnuiesc și pe elevii mei să citească textul dincolo de captivitatea semnelor, în deschiderea sensurilor. Poate că uneori reușesc, alteori nu, dar nu reușita mea e esențială, pentru că fiecare are propriul drum către sens, propriul mod de a citi.

În fine, să deschidem o poartă. Am terminat de citit Trenul spre Samarkand, al scriitoarei Guzel Iahina, o autoare care îmi place mult, cu o vigoare a scrisului impresionantă și cu o capacitate uimitoare de a construi scene veridice, puternice, vii, nu doar în acest roman, ci și în Zuleiha deschide ochii sau în Copiii de pe Volga. Și am pornit către Samarkand, căci destinația acestui tren-ghirlandă salvator este orașul persan, prin care au trecut Alexandru cel Mare, Ghinghis Han și Timur Lenk,  oraș vechi de trei milenii, oază roditoare la poalele Munților Altai și încrucișare de drumuri culturale, reflectate în cele trei părți ale așezării: una antică, vestigiile datând din secolul VII î.Hr., una medievală, oglindire a strălucitoarei arte islamice, și alta modernă, europeană, de pronunțată influență rusească. Aur și azur, verde roditor și cenușiul semeț al munților care îl străjuiesc, Samarkandul devine în 1923 paradisul promis pentru cei 500 de copii pe care Deev, combatantul forțelor civile de tineret, îi salvează de foamete, transportându-i, în cizmele prea mari împrumutate de la soldați, în trenul spre Samarkand, o arcă pe șine, care va porni din Kazanul dezumanizat spre lumina Samarkandului. Povestea e impresionantă și merită citită. În tot întunericul istoriei din care vine, din toată mizeria care invadează lumea, povestea conturează figuri luminoase, surprinde gesturi umane, descrie scene emoționante și, mai ales, oferă o speranță către care trenul salvării duce viața care pâlpâie în marasmul morții.

Dar trenul meu spre Samarkand a oprit în stația altei cărți, pe care mi-am amintit-o ca pe o bucurie uitată. Acum vreo 15 ani făcusem o pasiune pentru Amin Maalouf, căci mi se întâmplă să mă fixez pe câte un autor și să îl explorez temeinic până la epuizare. Am început cu Leon Africanul, am continuat cu Primul secol după Beatrice, cu Scările Levantului, m-am oprit la Samarkand și am încheiat cu Periplul lui Baldassare. Samarkand este povestea unei întâniri cu Omar Khayyam, poet, matematician și astronom din secolul al XI-lea, autor a peste 1000 de rubayate, în care concentrează ideile esențiale ale sufismului.  Un Omar Khayyam încă tânăr, venit în Samarkand, prinde contur în intrigi politice, în tensiuni lăuntrice, creatoare, în vibrația orașului independent, care devine, el însuși, personaj. Multe oraşe pretind că sunt cele mai ospitaliere din toate ţinuturile Islamului, dar numai locuitorii Samarkandului merită această cinste. După ştiinţa mea, niciodată vreun călător n-a trebuit să plătească pentru găzduire sau pentru hrană, cunosc familii întregi care s-au ruinat ca să-i cinstească pe oaspeţi sau pe nevoiaşi. Cu toate acestea, nu-i vei auzi niciodată făcându-şi din asta un titlu de glorie sau lăudându-se. Există mai bine de două mii de fântâni în acest oraş, făcute din teracotă, din aramă sau din porţelan, fântâni pe care ai putut să le observi la toate colţurile de stradă, mereu pline cu apă proaspătă spre a potoli setea trecătorilor, toate fiind dăruite de oamenii din Samarkand.

Al doilea fir narativ îl urmărește, nouă secole mai târziu, pe Benjamin Omar Lesage, călătorind pe urmele manuscrisului Rubayatelor, printr-o poveste politică (Revoluția Constituțională Persană, de la începutul secolului XX) și printr-o poveste de iubire (alături de Șirin, cea pe care nu o va mai vedea niciodată). Manuscrisul celebru este găsit, dar se scufundă împreună cu Titanicul, floarea Orientului medieval și floarea Occidentului modern, ambele generatoare de legende. Orașul își concentrază sensul într-o poveste. Se spune că un rege din Samarkand a vrut să împlinească visul oricărei fiinţe omeneşti: să scape de moarte. Convins că aceasta venea din cer şi dornic să facă în aşa fel încât să nu-l poată ajunge niciodată, îşi construi un palat sub pământ, un palat imens căruia îi închise toate intrările. Fabulos de bogat, îşi făurise şi un soare artificial, care răsărea dimineaţa şi apunea seara, ca să-l încălzească şi să-i arate scurgerea zilelor. Dar, vai, Zeul Morţii reuşi să înşele vigilenţa monarhului şi se furişă în interiorul palatului ca să-şi împlinească misiunea. Trebuia să le dovedească tuturor oamenilor că nici o fiinţă nu scapă de moarte, oricât de mare i-ar fi puterea sau bogăţia, dibăcia sau aroganţa. Samarkandul a devenit astfel simbolul ineluctabilei întâlniri dintre om şi destinul său.

Călătoria mea spre Samarkand m-a mai dus spre Edgar Allan Poe și spre la îndemnul său din poemul Tamerlan: "Şi acum, preumblă-ţi privirea asupra Cetăţii Samarkandului!"

Samarkand este Regina Pământului, “mândră mai presus de toate orașele și ținându-le în mână destinele.” . Pe urmă, întorcându-mă în trenul lui Deev, la scena impresionantă în care comandantul aruncă pe fereastră cămășile copiilor, ca niște păsări albe deasupra munților Samarkandului, am pășit, alături de cei 500 de copii goi, dar vii, pe pământul fierbinte, chiar și în noiembrie, sub soarele roșu și tânăr. Și am simțit că cetatea e vie și ea și că ne oferă tuturor adăpost.

O carte este o călătorie. Cât de labirintică, de seducătoare, de complexă va fi ea ține de deschiderile pe care i le dă cititorul. Eu am deschis doar, pentru cei care caută și se caută, porțile Samarkandului.