„Să fie acolo!” sau despre obișnuința inutilității

Ce am lua cu noi pe o arcă, dacă ne-ar amenința un potop? Copiii, niște cărți, amintirile cele mai valoroase, care să ne spună cine suntem și de ce ar trebui să ne salvăm. Acestea au fost, în genere, răspunsurile prietenilor mei de la Clubul de lectură, adunați în jurul unei cărți care ne-a provocat, Copilul lui Noe de Eric-Emmanuel Schmitt. E o carte pe care am citit-o și dezbătut-o și cu cei mici, și cu cei mari, o lectură plăcută, ușoară, dar care dezvăluie nenumărate sensuri. Cei mici au scos din ea ideea că nu te poți construi altfel decât între ai tăi, că oamenii sunt adevărate șanse, că viața trebuie să fie destinată binelui, cei mari au esențializat mesajul respectului și al iubirii din care se naște orice credință, al tragediei individuale din care te salvează un cântec de leagăn sau o colecție de suflete. Ceea ce faci trebuie să fie autentic și cu sens. Oricum, o carte care și-ar găsi loc pe o arcă a fiecăruia.

Ce am lua cu noi pe o arcă, dacă am fi profesori și ar trebui să selectăm doar ceea ce este esențial meseriei noastre, necesar învățării autentice dintr-o viață, sau dintr-un an, sau dintr-o zi, sau dintr-o oră? E grea misiunea și, dacă ieșim din spațiul educației și ne uităm puțin în jur, cred că fiecare are acasă un colț, un raft, un sertar în care înghesuie lucrurile inutile, de care nu se poate despărți. Să fie acolo! Poate într-o zi vor fi de folos! Cine știe când e posibil să ai nevoie de un creion fără vârf, de un cuțit bont, de o floare uscată, de o panglică ponosită și, dacă încap toate într-un vas de porțelan, pe o etajeră, atunci...de ce nu?

Dar dacă rămânem în spațiul educației, misiunea ar fi și mai grea, pentru că nu ne-am putea despărți de surpusul de ore care încarcă inutil copilul, condamnat să stea adeseori șapte ore lungi în bancă, ascultând.  De conținuturile pe care le revizuim, le triem și le sucim în așa fel că, după fiecare reordonare, devin mai multe și mai împovărătoare. Poate și de multe dintre deprinderile inutile: teme lungi rămase neverificate, evaluări fără feedback, competiții fără obiectiv, cursuri fără evoluție, festivități fără sărbătoare. Ar fi greu să scuturăm dosarele personale sau instituționale, ca să cadă din ele tot ceea ce se bifează fără temei, pentru că există, să o recunoaștem, o dependență periculoasă deja de mirajul lucrurilor aparente. Spaima de inutilitatea lui „să fie acolo”, pe care o trăiesc, evident, și eu, obligă la analiza lucidă a ceea ce rămâne după multele evenimente care se petrec într-o școală sau într-o clasă.

Care este, prin urmare, impactul oricărei activități, ce efect real produce ea asupra elevilor, asupra profesorilor, asupra comunității școlare, ce ecouri transferă în comunitatea din jurul școlii, cum evoluează, ce se schimbă și ce se stabilizează de la un an la altul, ce valori fixează în conștiință, care este starea de bine pe care o generează și cum se încadrează în profilul instituțional, definindu-l – acestea au fost gândurile care au precedat orice activitate dintre cele pe care le-am desfășurat ca profesor, ca diriginte, ca director, în alte vremuri. Am gândit, de pildă, la un moment dat, un Târg Antreprenorial, sub deviza „Construim orașul în curtea școlii”. Filosofia lui era aceea de a aduce mediul de afaceri în școală, nu pentru o sponsorizare sau pentru a bifa o activitate finalizată prin clasica adeverință, ci pentru ca, în mod real, antreprenorii să cunoască, să valorizeze și să formeze resursa lor umană pentru mai târziu, dar și pentru a arăta unor copii crescuți într-un liceu teoretic (pe vremea aceea eram doar un liceu teoretic) viața de dincolo de poarta școlii, cu dinamica ei, cu provocările și cu dificultățile inevitabile. Fiecare antreprenor trebuia să devină, pentru o lună,” părintele” unei clase, să își crească și să își educe copiii adoptați, astfel încât, împreună, să construiască un produs care să exprime relația dintre firmă, cu specificul ei, și copii. Ce rezulta era cu adevărat minunat! Copiii au construit macheta școlii cu o firmă de construcții, au făcut diagnoze nedistructive cu o firmă de profil, au produs vitamine, un „pui fericit”, au organizat un târg de carte, au făcut obiecte print 3D, au confecționat mobilă din paleți și o mulțime de alte lucruri minunate, expuse toate, în ziua Târgului, în curtea școlii, care devenea un spectacol al creativității. Oameni mari, pentru care timpul este o resursă esențială, petreceau ore bune, copilărindu-se, în sensul cel mai bun, lângă echipele formate de ei, copii care ne convingeau că sunt antreprenori în devenire, că pot face cu mâinile și cu mintea lor lucruri extraordinare, profesori trăind sentimentul obiectivului educațional realizat și nu a evenimentului bifat.

Prima ediție a fost grea, antreprenorii trebuiau convinși, din poartă în poartă. Profesorii trebuiau convinși, uneori cu greu, că timpul și energia investite în acest proiect vor avea o multiplicare reală. Copiii trebuiau convinși că un proiect fără note și care nu permitea vreun copy-paste rapid merită să fie dus până la capăt. Dar povestea a plăcut, evenimentul a devenit din ce în ce mai cunoscut, antreprenorii au venit către noi, a fost tot mai ușor să îi convingem, iar copiii așteptau cu nerăbdare ediția următoare. Și așa s-au desfășurat șase ediții, ultima în 2019, deși evenimentul se află în fiecare an, încă, în Calendarul proiectelor educative. Poate doar ca să fie acolo sau poate, sper eu, pentru a relua o bună practică, într-o zi, când va exista o scânteie care să pună lucrurile în mișcare. Pentru că, să nu ne amăgim, este nevoie de scânteia care să miște lucrurile și scânteia o reprezintă coordonatorul, viziunea lui, dorința lui autentică de schimbare, capacitatea de a valorifica resursa umană de care dispune.

Evident că, pe lângă acest Târg (aproape) abandonat, există multe alte activități, unele deschise, vii, cu implicare masivă a elevilor, transparente, prin care se rostuiește școala și merge mai departe. Pe unele le văd, le știu, despre altele doar aud. Ar fi păcat, însă, să se piardă ceva ce a dovedit eficiență!

Mutând privirea spre ansamblu, lucrurile stau tot așa. Pe toate rețelele de socializare găsești oferte de cursuri (virtuale) în Dubai, de simpozioane internaționale desfășurate prin poștă, de reviste în care poți publica, pentru 15 lei, un articol, pentru care primești o dovadă de carton – bună, să fie acolo, pentru gradație, de festivaluri în care nimeni nu vede pe nimeni, dar toate motivante prin cuvântul magic adeverință. Le-am lua cu noi pe o arcă ce plutește în căutarea unui pământ stabil, statornic, pe care să se poată construi temeinic o școală a învățării reale?

Adeveresc prin prezenta că visez să vină ziua în care să facem curățenie și să punem pe rafturile noastre, dar mai ales pe rafturile interioare ale elevilor noștri, numai ceea ce contează cu adevărat.