Și nu uitați că vă iubesc!

Când m-am măritat, aveam 19 ani, terminam anul I la Litere, iar soțul meu trecea în anul V la UniversitateaTehnică. Nu prea știam ce înseamnă căsătoria și prima lecție am primit-o de la socrul meu, care tot atunci mi-a devenit bun prieten: înseamnă să ai curaj și răspundere. Curaj aveam, așa că am început această călătorie, care continuă și în zilele noastre. Ca și prietenia descoperită atunci.

Socrul meu era un artist și vedea posibilă frumusețe într-un os din castronul cu supă, într-un băț din pădure, într-o piatră de pe drum, într-un nor și împărtășea frumusețea aceasta cu cine stătea să îl asculte (când era mică, fiica mea i-a spus într-o zi: „Bunule, tu ești în stare să plătești pe cineva să te asculte! Și chiar așa era, doar că nu a fost nevoie să plătească vreodată pe cineva, au existat mereu voluntari). Nu era capabil de vreun rău și trăia într-o nesfârșită iubire a oamenilor, cărora le spunea, mereu, la despărțire: „Și nu uitați că vă iubesc!”

Odată, mi-a făcut niște cercei superbi din solzi de pește, pictați manual. Erau minunați, dar clipsurile lor mă strângeau de lobul urechii și nu îi puteam purta. A decis să îi lărgească, punându-i pe urechile lui, care erau mai groase, și a stat toată ziua cu cerceii, întâi în laborator, lucrând, apoi la curs, la ședința de Senat și a ajuns așa seara acasă, spre indignarea soacrei mele care nu înțelegea cum de l-a lăsat toată lumea așa, în postura ridicolă, fără să îl atenționeze. Răspunsul lui a fost singurul pe care un om ca el l-ar fi putut da: „Otilicuță, nu mi-a spus nimeni, ca să nu mă simt prost, pentru că oamenii mă iubesc!” Și cred că îl iubeau cu adevărat!

Era un pasionat colecționar de fluturi, pasiune pentru care era mereu dispus la sacrificiu. Prindea fluturi rari, când nu îi prindea, îi creștea, apoi îi schimba cu fluturi exotici ai altor colecționari și petrecea ore în șir doar privindu-i. Într-o vară, am avut pe terasă o femelă de păun-de-noapte, care s-a bucurat de cel mai strict regim pentru a aduce pe lume o generație de fluturași. Fiecare membru al familiei a păzit-o, zi și noapte, până la marele miracol. E de notorietate printre foștii studenți și o altă poveste. Avea în laborator o femelă de fluture cam anemică și a decis să o scoată la aer. A legat-o cu un fir de mătase de abdomen și a trimis un student să o plimbe, probabil dintre aceia care nu puteau să îl refuze. Femela rebelă a scăpat din laț și a fost o întreagă aventură recuperarea ei, spre ușurarea nefericitului însărcinat cu înviorarea femelei năstrușnice. Colecția lui, una dintre cele mai mari colecții private, de peste 600 de exemplare rare, este dăruită acum Muzeului de Istorie Naturală din Iași.

Când a devenit bunic, a fost și cel mai bun prieten al nepoatei lui, jucându-se împreună ore în șir. Uneori, jucau teatru. Bunu era Bestia și fetița era Bella. Mai întâi confecționa costume, recuzită, săbii de lemn, scenă, apoi se costumau și ofereau o adevărată reprezentație. Cu un prilej teatral, Bestia a fost lovită cu sabia și a stat câteva zile bune cu un ochi vânăt, dar concluzia a fost că arta cere sacrificii. Alteori învățau biologie, dar asta era, firește, tot un joc. Se confecționau din hârtie pești colorați, apoi fetița pescuia de pe masa din sufragerie, iar Bunu, sub masă, agăța în undiță câte un pește și, cu o voce subacvatică, îi prezenta caracteristicile, numele, specia și modul de viață. Inutil să mai spun că jocul dura ore în șir și că uneori era nevoie de noi toți să îl extragem din apa virtuală în care înțepenea la propriu. Dar și știința cere sacrificii!

Ne-a lăsat, și acesta cred că este marele lui dar, o sumedenie de întâmplări unice. Am mers împreună la Paris, pentru a le aniversa 50 de ani de căsnicie. O aventură! Coborând din avion, prieten deja cu tot personalul de bord și cu pasagerii, a urcat în autobuz lângă un domn voinic, de culoare. Tot drumul i-a vorbit la ureche în română, l-a bătut pe genunchi, la sfârșit păreau prieteni. Trecând prin fața Turnului Eiffel, i-a declarat: „Uite cât e de frumos la Paris, aproape ca la noi, la Baia Mare!” Profund sincer, căci a iubit adânc locurile în care s-a născut, și-a venerat familia și țara. Al doilea în inima lui a fost orașul de adopție, Iași. Călătorind cândva la București, la o conferință, doamna de la recepție l-a întrebat: „Sunteți din București?- Nu, a răspuns el.- A, din provincie? a exclamat doamna. -Nu! -Dar de unde? a întrebat mirată.-Din Iași.”

S-a născut cu un simț artistic unic. Desena, picta, modela, sculpta, făcea mobilă, vitralii, transforma orice în frumusețe. Până și platourile pe care le așeza pe masă la sărbători erau adevărate capodopere. Când era student, mânca slănină cu roșii, ca orice ardelean, dar numai după ce le tăia și le așeza pe farfurie în formă de flori. Copil fiind, l-a modelat în lut pe Coșbuc, coleg de clasă și prieten cu bunicul său, care i-a plătit cu câțiva lei lucrarea, pe care i-o comandase, de altfel, consolându-l: „De s-ar vedea Coșbuc, săracul!” A compensat nereușita artistică a copilăriei învățând pe de rost sute de versuri din Coșbuc, dar și din Eminescu, din Macedonski.

În 2019, în cadrul concursului Euroscola, un grup de alecsandriști inimoși s-a angajat în competiție cu proiectul  „MetamorphosIS – Butterfly Effect of Education. Campanie de promovare a importanței unui model în educație – profesorul Vasile Coțofan”. Au ocupat locul I pe țară, au câștigat o excursie la Parlamentul European, dar pandemia a anulat deplasările și, deși lucrurile au revenit la normal, nu s-a mai finalizat nimic și copiii au rămas și fără excursia promisă, și fără măcar o felicitare oficială sau un certificat care să le ateste munca. Nu s-a găsit (încă) niciun reprezentant de autoritate care să constate cât e de nedrept ! Socrul meu i-ar fi consolat și le-ar fi spus : « Trichi-flichi, bucuria e mai importantă decât premiul ! » Dezamăgirea există, dar au rămas cu un model de urmat, cu modelul unui OM deplin, pentru care viața a fost o bucurie.

Sigur că, pentru cei mai mulți cunoscuți și pentru întregi generații de studenți, socrul meu a fost Profesor Dr. DHC Vasile Coțofan, Profesor de Anatomie Comparată și Topografică al Facultății de Medicină Veterinară din Iași, autor de tratate de specialitate, membru al Academiei de Științe Agricole și Silvice, pictor și sculptor talentat, vânător, colecționar. Pentru noi, a fost un om bun, care în zorii zilei de 5 aprilie 2017 a părăsit această lume, spunându-i tinerei care îl veghea peste noapte: „Nu te teme, puișor!”

Nu mi-am propus să îl omagiez cu prilejul comemorării sale, noi facem asta în fiecare zi, ci doar să îl mai țin printre noi și să îi mai dau ocazia să ne spună: „Și nu uitați că vă iubesc!”