Spinii din coronițe

Recitesc adeseori, cu plăcere, Iașii de odinioară, cartea lui Rudolf Șuțu, în care caut (și mai totdeauna găsesc) direcția evoluției noastre într-un veac și jumătate. De aceea, în vacarmul de păreri care te invadează, ori de câte ori deschizi telefonul, despre traumele sau înaripările pe care le poate provoca o biată coroniță, am simțit nevoia să mă întorc la calmul moldovenesc din Dealul Copoului și la taifasul așezat cu bătrânul, poate chiar uitatul autor. În 1930, la doi ani după ce apăruse la Iași volumul al doilea din această lucrare, la Viața Românească (primul volum fusese publicat în 1923), Rudolf Șuțu a dăruit un exemplar cu autograf „PS.S Părintelui econom C. Știubei, fostului meu iubit profesor”, și acest exemplar, ajuns astfel și rămas în familia mea, este una dintre oazele de tihnă, când caut alt timp, altă lume, în orașul devenit sufocant.

Și iaca ce poveste! Zice Rudolf Șuțu că, pe la 1883, la Institutele Unite, școală devenită ulterior „Oltea Doamna”, astăzi Colegiul Național „Mihai Eminescu”, la cursul primar erau înregistrați elevii Eugen Melik, Alexandru Paladi, Neculae Gane, Dimitrie Anghel, Mihai Leca și alții,  dar premiul al II-lea pentru studii primise Alex. Stoianovici, iar premiul al III-lea Mihai Negruzzi. Cumplită traumă să fi fost oare nominalizarea premianților pentru ceilalți învățăcei? Dar pentru Mihai Negruzzi, fiul lui Leon Negruzzi și nepotul lui Costache Negruzzi, premiantul ce avea să devină primarul Ieșilor peste câțiva ani, o fi fost descurajantă această așezare în ierarhie? Istoria confirmă contrariul.Tot așa, aflăm că la cursul liceal, din același an, Lascăr Rosetti primea premiul pentru caligrafie, deși avea alți 31 de colegi în cursul inferior, iar în cursul superior alți 28, mulți dintre ei deveniți celebri, fără a avea un scris caligrafic de top. Istoria a făcut dreptate: premiul pentru caligrafie al lui Lascăr Rosetti nu a putut fi anulat, dar caligrafia a dispărut, așa că ea nu mai poate fi, astăzi, un criteriu de festivă discriminare! Redevenind serioși, în absența rețelelor de socializare, tablourile de promoție, anuarele, serbările școlare, ceaiurile saloanelor, întâlnirile de la promenadă erau, și la vremea aceea, lesne de imaginat, tot atâtea prilejuri ca odraslele silitoare să fie lăudate de părinții lor. Și atunci, ca și acum. Căci părinții se împlinesc prin copii și nu e nimic mai firesc decât să strecori o diplomă, o coroniță, un chip zâmbitor în zilele de sfârșit de an școlar, dacă nu cumva ele nu sunt altceva decât niște elemente de mucava din spectacolul pe care îl dă, de ceva vreme, educația fără valori, în zilele înfierbântate de iunie. Și poate că aceasta e diferența care ne aduce mai aproape de vremurile noastre și care s-ar cere atent dezbătută.

Îl evocă apoi Șuțu pe Eduard Max, fiul cel răsfățat al doctorului Max, care a absolvit cu greu patru clase liceale, căci primea nota 1 la toate materiile și era celebru pentru ghidușiile lui (a venit la școală cu joben, ghete de lac și monoclu, fiind sancționat de directorul Vasile Burlă). Amenințat de părintele său că îl va da la cizmărie, tânărul merge la Paris și este, după mai multe încercări, admis la Conservatorul din capitala Franței, pe care îl termină cu premiul I la dramă și comedie, ceea ce, scriu ziarele vremii, nu se mai întâmplase decât de trei ori în istoria acestei mari școli de arte. Trecutul său școlar teribil (la sfârșitul anului 1887 avea media generală 2.50), lipsa coroniței  și ghidușiile tinereții nu l-au împiedicat să devină celebrul actor cunoscut în lumea artistică drept unul dintre cei mai mari tragedieni ai vremii lui. Astăzi jobenul e substituit cu vreo șapcă Versace, iar monoclul cu niște ochelari Prada, poate doar amenințarea cu cizmăria să fi dispărut, căci există, har Domnului, șansa unui dosar cu taxă nu contează la ce facultate, ceea ce arată că teribilismul copiilor nu se înscrie în rețeta vreunui veac, dar atitudinea părinților da. Și iată altă poveste de taifas contemporan! Școala nu trebuie să uniformizeze prin coronițe, dar nici nu trebuie să sufoce unicitatea fiecărui copil. Și poate că evaluarea realistă a fiecărui moment din formarea lui are rolul tocmai de a-l apropia de ceea ce este, în vreme ce o coroniță de carton îl ține prizonier într-o iluzie.

În 1855, aflăm mai departe din sporovăiala veselă cu Șuțu, Neculai Culianu, viitorul rector al Universității ieșene, finalizează cursurile Academiei Mihăilene și, la serbarea școlară de decernare a premiilor, primește de la Părintele Mitropolit, care a prezidat serbarea, un ceasornic de argint. Cumplită discriminare!!! Numai lui? Nu ar fi meritat fiecare măcar un cesuleț mic, mic, drept consolare pentru podiumul neîncăpător?În plus, serbare!!! Curat prilej de complex emoțional, înlocuit, mai nou, cu o ieșire la pizza, care, fapt dovedit, nu traumatizează pe nimeni. Tot pe atunci, Emil Weitzsecher, mare pianist, primea la 18 ani premiul I al Conservatorului din Viena. Rușinoasă faptă! Numai el? Nu fiecare odraslă de familie bună primea dăscăleală în ale pianului? Ironia e, firește amară, și subliniază adevărul trist că tema de sezon a ierarhiilor este expresia unei societăți care, de destulă vreme, a găsit soluția perfidă a anihilării normalității în materie de valoare.

Revenind la vremurile cețoase pe care le traversăm, învățăturile Iașilor de odinioară ne arată că școala răsplătește conjunctural, pentru caligrafie, pentru seriozitate, pentru silință, pentru o pasiune pe aceia care, într-un anumit moment, se remarcă în raport cu niște criterii. Perfect de acord că aceste criterii ar trebui să fie mai multe, că valorizarea fiecărui copil ar trebui făcută mai temeinic și că ierarhiile nu trebuie să aibă în ele nimic discriminator. Dar la fel de important este ca și cei care nu primesc un premiu, o distincție, o coroniță să fie învățați, de către părinți, mai întâi, și de către profesori, în egală măsură, că bucuria împărtășită a unei premieri te face și pe tine mai bun, îți jalonează drumul, îți oferă repere. Și că învățătura este în sine o răsplată și că nu ar trebui să aștepți nimic altceva pentru că înveți. Și că e firesc să îi respecți pe cei mai buni și că, dacă suferi, trebuie să faci mai mult pentru a obține ceea ce dorești. Și că, mai ales asta, dincolo de festivități, copiii rămân prieteni, evoluează, învață, se transformă și există sute de ierarhii în care pot ocupa locul I. Or, e deja generalizată răsplata pentru insucces, iar consolarea pentru succesul altuia e mai frecventă decât mustrarea pentru propria indiferență față de progres.

Dezbaterea acestor zile, care ne menține în teme false și abate atenția de la probleme de fond, de substanță, care țin de  raportarea la valoare a întregii noastre societăți, pare să ne arate că e necesar să smulgem coronițele de pe capetele premianților, să blurăm pozele postate de vreun părinte fericit, să afișăm clase întregi de căpșoare încoronate și să îi declarăm pe toți, fără excepție, de excepție. Uitând că excepția e ceea ce trece de normă și că generalizarea excepției o anulează definitiv.

E greșită bucuria unui părinte care se laudă cu odorul său zâmbind sub o coroniță? Nu, dacă e o coroniță adevărată și dacă fotografia imortalizează un traseu al valorii. E greșit să fii premiant? Nu, dacă e o coroniță meritată, pentru că răsplata, evidențierea, recunoașterea publică se întrețes între florile unei coronițe. Dar e profund greșit să transformăm coronițele în spini, cum e profund greșit să le oferim și celor care nu au muncit pentru ele. E greșit să nu fii premiant? Nu, pentru că fiecare copil poartă pe frunte o coroniță, uneori vizibilă, alteori invizibilă, dar, până o va putea pipăi pe a lui, e frumos să se bucure pentru cea a colegului său, pentru că și respectul, bunătatea, prețuirea sunt tot un fel de coronițe și ele. E greșit, ca profesor, să organizezi o festivitate de premiere? Nu, dacă fiecare copil are sentimentul că și el contează, dacă fiecare copil înțelege pentru ce se oferă coronițe, dacă fiecare copil participă la ea ca la o sărbătoare. Câtă vreme vorbim despre copii, întrebările au un singur răspuns: în coronițe, chiar și în cele invizibile, există speranță și bucurie, iar sentimentul frustrării, al neîmplinirii este transferat dinspre adulți. Eu am avut anul acesta 31 de copii frumoși, pe ale căror creștete am văzut minunate coronițe imaginare, care știu că vor înflori cândva. Dar coronițe parfumate, făcute de mine din flori de grădină, am așezat doar pe capetele primilor doi, cu medii egale, pe care i-am aplaudat împreună, pentru că au esențializat, pentru noi toți, ideea de valoare. Și toți am fost încununați cu laurii adevărului.

Dacă privim dincolo de serbările de sfârșit de ani, vedem cu ușurință premianți puși la colț, pentru a face loc, în funcții de decizie, în structuri importante, celor care își fac un merit din a nu avea merite. Pentru că polemica acestor zile nu e, de fapt, despre copii, ci despre mistificările în care îi creștem, despre decredibilizarea tristă a școlii și despre răsturnările de valori din societate.