Un primar, un cetățean, o creangă înflorită, puțină poezie

Scarlat Pastia este astăzi un nume cunoscut doar iubitorilor de istorie, deși a fost avocat de succes, prefect al judeţului Iaşi, senator, epitrop al Spitalului “Sf. Spiridon” și primar al oraşului, între 11 ianuarie 1877 şi 3 ianuarie 1879. Membru al Partidului Național Liberal din acea vreme, a fost cunoscut și ca primarul fără leafă, pentru că în întregul său mandat a refuzat să încaseze venitul care i se cuvenea. Mai mult, a construit din resurse proprii un teatru al orașului (demolându-și, pentru asta, propriile magazine, aducătoare de venit) și, după ce acesta a ars, a construit o altă sală în curtea propriului hotel Romania, a ridicat din resurse proprii Hotelul Traian (care i-a și generat falimentul), a rezolvat problema alimentării cu apă potabilă a oraşului, construind din fonduri proprii fântâni în unele cartiere, precum Nicolina, Frumoasa și Socola. Este ctitorul Cimitirului Eternitatea, a contribuit la reclădirea Catedralei Metropolitane, a susținut cu burse studenții Universității, a scris colecția Pastia, un cod juridic pentru tribunalele Moldovei, și un studiu “Despre originea apelor din Iași și lucrările pentru îndestularea lui cu apă (1677-1896)”

Îl evocă în stilul său fascinant Rudolf Șuțu, în Iașii de odinioară, amintind că era foarte strict la serviciu, cerând tuturor funcționarilor Primăriei exactitate și muncă încordată, dând el însuși exemplu, prin aceea că era cel dintâi venit la serviciu și cel din urmă dus. Ba, dintre ieșeni sunt mulți care l-au văzut venind spre Primărie și scoțând din buzunarele pardesiului său câte o chiflă și mezeluri și mâncând pe stradă, spre a nu-l apuca foamea în timpul serviciului său. O poveste, mai cu seamă, merită evocată, pentru tâlcul ei. Fiind și primar, dar și efor la Spiridonie, a zărit într-o dimineață în fața spitalului guri de canal inundate. În calitate de primar, a făcut o adresă Epitropiei, pentru desființarea acelor canale. A doua zi, a mers la Epitropie, a primit adresa ca epitrop, în această ipostază a făcut nouă adresă către Primărie, declinând rolul instituției Epitropiei, care, legal, nu putea interveni, a primit adresa la Primărie, a răspuns Epitropiei, ca primar,  că Primăria va astupa canalul, apoi …fuga la Epitropie de unde adresă de amenințare a Primăriei cu proces, dar în vreme ce adresele au circulat, după lege, treaba a fost rezolvată. Căci, pe lângă funcțiile sale, Pastia a păstrat toată viața identitatea de cetățean. Și ca cetățean a și sfârșit, dus pe o targă, anonim, la spitalul unde a închis ochii.

Ce mi-a venit cu evocarea lui Scarlat Pastia ? Din când în când, recursul la trecut este singura soluție de a te decontamina de prezent.  Lecția Primarului Pastia mai oferă un indiciu. Sala de teatru și dezbatere publică din Iași construită de el oferea spațiu de dialog atât liberalilor, cât și conservatorilor. La început, întrunirile publice politice se făcea în contradictoriu, între ambele partide politice și erau cu atât mai interesante, întrucât oratori de forță căutau fiecare să vie cu argumente și idei sănătoase spre a convinge numerosul public care lua parte, ne povestește Rudolf Șuțu. Gândul la Pastia mi-a stat în minte toată săptămâna  care a trecut, poate și pentru că mai sper ca politica să își păstreze poezia ei, care vine din grija pentru om și pentru nevoile lui, din respectul pentru cetățean și din pluralitatea identităților pe care aleșii nu ar trebui să le piardă, după alegeri. Dar, pe care, mulți dintre ei le pierd. Nu aleșii, însă, mă îngrijorează, ci chiar electorii.

Cum arena dialogului cu cetățenii s-a mutat în mediul online (și nu e rău, valorificăm resursele valoroase ale tehnologiei), comunicarea cu cetățeanul, mai curând un monolog ilustrat, pare să fie la vedere. Un primar semnează un act, unul dintre zecile de acte pe care trebuie să le semneze, prin fișa postului, curg felicitările (aplauze, inimi purpurii), mai ales de la cei care nu au habar despre respectivul act. Un reprezentant de autoritate merge la slujbă, încep felicitările, aclamațiile, mulțumirile. Vreun consilier sătesc ne prezintă o imagine desenată de inteligența artificială, tresar inteligențele naturale, mulțumind, admirând, entuziasmându-se. Vreun cetățean semnalează, între toate aceste triumfuri, vreo inadecvare la lege, vreun mic derapaj de comunicare, în intenția de a-l corecta, sar în atac cetățenii politici, o specie mai nobilă și mai autorizată să emită opinii, decât cetățeanul de rând, de rang inferior, care trebuie pus în colțul lui și redus la tăcere. Când se întâmplă să fie și cetățeană, e trimisă să se ocupe de poezie, cum stă bine doamnelor fără coloană politică în secolul nostru.

Nu pot să nu mă întreb ce vuiet de aplauze și ce râuri însângerate de inimi roșii, ce brațe de flori s-ar risipi, ori de câte ori un medic ar ieși din sala de operație, un profesor și-ar încheia lecția, un inginer ar pune ultimul șurub la aparatul pe care îl construiește, un brutar ar scoate pânea din cuptor și o croitoreasă ar preda costumul impecabil unui client. Ce ropote de aplauze ar fi putut răsuna după ce primarul Pastia își termina chifla, înainte de a se apuca de treabă, în tăcere, în vremurile grele în care s-a angajat la o răspundere istovitoare. Dar și aplauzele sunt destinate doar spectacolului politic, nici ele nu mai sunt ce au fost.

În fine, mi-ar fi plăcut să îl cunosc pe cetățeanul Scarlat Pastia, să dialogăm dimineața devreme, la o chiflă caldă, poate la o cafea, să facem o plimbare pe dealurile Rediului, pe urmele altor oameni care au dăruit comunității lor, să ne exersăm jocul de idei în sala unui Consiliu Local, să ne privim ca doi cetățeni, ca doi oameni, ca doi parteneri de dialog. În absența lui, păstrez visul comunicării pentru lumea de azi, în care florile primăverii cad la fel peste ulițele pietruite de acum mai bine de un veac, semn  că timpul trece la fel între două campanii și că oamenii politici rămân oameni doar dacă se pot uita în ochii alegătorilor.