Uniforme, reforme și forme ale învățării

Am călătorit pentru câteva zile la Londra și m-am bucurat, între altele, de lecțiile străzii. Îmi place, mărturisesc, să observ oamenii, să îmi proiectez viețile lor dincolo de imaginile pe care le decupează câteva minute într-un parc, pe o bancă, un drum cu metroul, o clipă de așteptare la semafor, apoi să construiesc personaje, cărora să le las libertatatea unei vieți ficționale în spațiul încăpător al amintirii. Și nu mi-am refuzat această plăcere nici în aceste zile de plimbări londoneze, fără griji și fără presiunea timpului. Dintre multele asemenea lecții voi evoca trei. Într-o stație de metrou, copilași de cinci-șase ani, ordonați într-un șir gălăgios, își urmează atenți profesoara, probabil îndreptându-se spre un muzeu. Au toți vestuțe galbene de avertizare, puse peste hăinuțele de uniformă, cadrilate. Și în tot acest șir uniform, reușesc să îi observ pe fiecare, mai cu seamă pentru că oamenii le fac loc, eliberează scările rulante, deschid culoar către intrarea în tren, sprijinind, solidari, aventura profesoarei care conduce grupul vesel. Iar copiii, urmând modelul profesoarei, mulțumesc politicos, în cor, spre hazul tandru al trecătorilor. În metrou, apoi, într-o seară, trei tineri de aproximativ șaisprezece-șaptesprezece  ani, îmbrăcați identic, în costume sobre de uniformă, cu cravate negre, sporovăiesc veseli în jurul unui telefon. Am timp să îi observ. Uniforma înseamnă și șosetele negre, pantofii lustruiți, ghiozdanele identice, pelerine negre de ploaie, emblemele aplicate pe sacou. Tunsorile sunt diferite, extravagante chiar, figurile inteligente, aerul tineresc, atitudinea liberă. Când se ridică pentru a coborî, fac loc unei doamne în vârstă și o ajută să își coboare bagajul. În fine, într-un autobuz aglomerat, mă strecor printre călători și mă sprijin de o bară de susținere. În fața mea e un băiețel, nu cred că are mai mult de nouă ani. Are căști în urechi, ca toată lumea, câțiva pistrui, părul ciufulit și cămașa scoasă pe jumătate din pantaloni, de sub vesta de uniformă. Vine, probabil de la școală, căci e aproape 16.00. Mă vede și face amabil gestul de a-mi oferi locul, un gest pe care nu îl mai văzusem de multă vreme, căci, deși călătoresc rar în mijloacele de transport în comun de la noi, întotdeauna observ tineri adânciți în telefoane și inerți la cei din jur. Toți copiii și tinerii aceștia, pe care i-am observat în peisajul londonez, aveau în comun politețea elegantă și uniforma.

S-ar putea înțelege, din discursul meu de până aici, că sunt vreo susținătoare a generalizării uniformelor, vreo adeptă a unei voci politice care transformă, zilele acestea, tema în capital electoral sau vreo nostalgică a sarafanelor comuniste. De aceea, precizez răspicat că nu sunt ! Am purtat uniformă în toți anii mei de liceu și am încercat mereu să o personalizez, cu o danteluță la guleraș, cu o curea în loc de cordon, cu un tiv mai mare, după modă, iar în clasa a douăsprezecea, la final, am avut voie chiar să purtăm niște uniforme festive, făcute după modelul nostru, cu fuste cadrilate cu bretele și bluze albe cu mâneci bufante (ce libertăți!). Nu am nostalgia ideologiei acelor vremuri, dar am nostalgia timpului trăit, a școlii în care m-am format, a normelor pe care le-am acceptat sau le-am încălcat, dar din care am căutat mereu să învăț. Căci dacă susțin ceva la purtarea oricărei uniforme este lecția pe care ea trebuie să o aducă cu sine. Văd uniforma ca pe o situație de învățare și numai astfel îi înțeleg vreun rost. Tinerii britanici pe care i-am evocat mi-au oferit modelul integrării unui cod vestimentar în cadrul mai larg al unui cod atitudinal. Căci uniforma înseamnă regulă, reprezentare individuală și instituțională, în același timp, asumarea unei apartenențe, mărturisirea publică a unui set de valori, o marcă identitară, care te asociază unui grup, dar te diferențiază de restul lumii. Nu uniforma le conferise personajelor din povestea mea distincție, uniforma părea doar partea vizibilă a cadrului școlar care le construia conduita socială. Nu cred în uniforma sistemului, e o idee neviabilă economic, infestată ideologic, dar cred în uniforma școlilor care o doresc și care înțeleg să își fidelizeze și astfel cea mai important resursă, aceea a comunității alumni.

Am contribuit în mod direct la implementarea a două uniforme școlare, în școlile prin care am trecut, gândindu-le ca pe un blazon, nu ca pe o impunere, motivându-le, construindu-le o filosofie credibilă, în comunicare, uneori epuizantă, cu elevii și profesorii. Ambele au fost sortite eșecului, căci le-a lipsit un ingredient, anume continuitatea în timp, infuzarea cu sensul tradiției, atât de necesar pentru a justifica apartenența la o comunitate. Inconsecvența în aplicarea normei a fost un alt inamic, așa că frumoasele sacouri din denim, tinerești și calde, ale unei școli sau tricourile vesele cu emblemă vișinie ale alteia au dispărut, încet-încet, lăsând în urmă dezamăgirea unei energii risipite.

Acum, de curând, în ultima săptămână a primului modul de școală, s-a hotărât la nivelul școlii mele (cumva între recomandare și regulă) că elevii vor purta de luni uniformă. Poate că, luată la începutul anului școlar și integrată într-un contract educațional (încă nesemnat la vremea aceasta), decizia ar fi fost acceptată mai ușor de elevii mei de clasa a IX-a, dornici să ajungă la această școală, cu toate rigorile ei. Două luni mai târziu, lucrurile stau altfel, căci copiii au deja mai multă nevoie de o motivare clară, logică, cu atât mai mult cu cât, în cazul lor (nu și în cazul altor mulți elevi, mai mari) ținuta școlară era în limitele decenței. Așa că, mai curând pentru ei, caut justificările care să facă acceptabilă o uniformă în fața căreia am văzut că ezită.

Mai întâi, uniforma trebuie gândită ca semn distinctiv al unei școli, iar școala trebuie să facă efortul de a-i da sens și durată. Regula purtării ei trebuie aplicată consecvent și constant, nu prin sancțiune, ci prin dialog, și nu prin dialogul profesor-elev, ci prin dialogul dintre partenerii aceleiași comunități de învățare, inclusiv părinți. Pentru a o onora, trebuie să fie integrată, ea, uniforma, ca o parte vie a vieții școlare, în acțiuni ceremoniale, în proiecte, ca, dintr-o simplă haină mototolită în ghiozdan, să devină un blazon. Trebuie să devină o lecție a apartenenței, a solidarității, a colegialității, să aducă și să producă respect. Iar pentru a împlini acest sens nu e destul să o impunem, trebuie să o construim.

E posibil să fiu martora celui de-al treilea proiect ratat, dacă nici de această dată nu vom țese în uniforma școlii noastre ceea ce este de învățat împreună. Mi-aș dori să nu fie așa. Până atunci, îi voi învăța pe elevii mei să se caute și să se recunoască în toate valorile pe care le voi țese zilnic în stofa încă invizibilă a uniformei lor. Să se privească nu doar ca individualități, ci ca părți ale unei comunități în care își dau, unii altora, valoare. Să facă din uniformele lor un cerc al încrederii, pelerine de vreme rea și aripi de vreme bună, mantii de cavaleri rătăcitori, în care să se înfășoare când  se vor întreba cine sunt. Sau, cel puțin, voi încerca.