Ziua ieșirii din minunata singurătate a cărților în minunata comuniune a oamenilor care le citesc

Astăzi, de Ziua Internațională a Cititului Împreună, am fost împreună și am citit. Iată cum! Somnoroși, de la prima oră, cu jurnalul de lectură pentru Pescărușul de la geam gata, am parcurs cele mai interesante fragmente și am povestit ce ne-a plăcut. Unde? La clasa a VII-a C. Și ce ne-a plăcut? Că pescărușii își construiesc cuiburi mai rezistente decât ale altor păsări. (Teodora) Că un pescăruș pe care îl cunoști bine poate arăta diferit de la un moment la altul. (Ioana Ț.) Că puii au penajul inițial mai apropiat de al prădătorilor. Deștepți mai sunt pescărușii! (Ioana B.) Că numele Grégoire trimite, prin originea lui, la ideea de vigilență, de aceea era el așa de atent. Contează cum ne numim, nu? (Gina) Dacă ai suficientă răbdare, poți descoperi povești extraordinare și într-un oraș mare. (Bianca)
Apoi ne-am gândit ce l-am întreba pe Grégoire dacă ar poposi la geamul nostru. De ce unul dintre părinții pescăruși ia cojile de ou și le duce departe după ce ies puii? Dar Alexandra știe deja: ca să nu vină prădătorii. A citit pe internet. De cine se teme el în oraș, asta ar vrea să știe Bogdan, căci în oraș nu vin șoimii să vâneze? De oameni, strigă ceilalți copii, aceștia sunt cei mai răi prădători! Ai trăit doar în București? Ai văzut marea? Are timp, spune Adnana, pescărușii pot trăi 30 de ani. S-a informat de pe wikipedia!
Facem poze și le cer voie să le pun pe pagina mea. „Sigur, doamna, dar suntem cu măști, să spuneți că suntem copii frumoși!” Spun! Și frumusețea lor nu stă sub masca de pe chip, ci în ochii de deasupra măștii.
Apoi, la clasa a VIII-a C, tot cu pescăruși am petrecut vremea, de data aceasta cu Pescărușul Jonathan Livingstone, al lui Richard Bach. Am citit împreună, atenți la detalii, expozițiunea. Mai întâi cadrul general, „un soare prospăt”, barca „ce legase prietenie cu apa” (ce frumos se simte briza mării și barca parcă e acolo de veacuri!), apoi Jonathan, vedem de la început că e diferit, nu își dorea să devină popular, căci observase că pentru el contează mai mult zborul, iar pentru ceilalți mai mult hrana. Ne mutăm subtil spre semnificații. Nu e doar o poveste despre pescăruși, spune cineva, e mai mult despre oameni. Da, intervine altul, zborul e plăcerea de a învăța necontenit, iar hrana e obiectivul imediat. Ca noi și examenul, se amuză, vânăm doar acest obiectiv și nu ne mai bucurăm de zbor. Mă amuz și eu cu amar, dar și cu admirație și mă gândesc ce bine ar fi să citim povestea asta și noi, profesorii, în cancelarie, tot împreună! Când ajungem la discuția pescărușului cu părinții veselia e maximă. Exact ca la mine! strigă câțiva. Toți dau din cap. De ce nu ești și tu ca toată lumea? De ce nu înțelegi că zbori ca să te hrănești? Așa ne spun și nouă părinții, pentru că se tem pentru noi. Da, pentru că ne iubesc. Apoi ne întoarcem la text. Citim despre experiențele lui Jonathan și suntem de acord că după o școală urmează altă școală și toată viața învățăm. Apoi vedem că nimic nu e posibil fără iubire. Frumos text! Ne-a plăcut!
Le cer să îl compare cu alt text citit, în baza unei idei comune, exercițiu din structura subiectului de Evaluare. Dar parcă nu li se mai pare chiar o temă!
După pauza mare, am trecut la alt nivel. Clasele a XII-a A și B, reunite în Sala de festivități, au citit, împreună, firește, ceva din Cehov, o povestire, Frunte albă, aparent o istorioară pentru copii, pe care am abordat-o, însă, în tehnica lecturii predictive. Ne-a ajutat cu metoda și cu implicarea doamna consilier școlar Cristina Vameșu (multe mulțumiri!!!) Ce am aflat? Că titlul te minte și nu te minte. Că povestea e o construcție liberă, dar că nu toți suntem ca Cehov (din care, cei mai mulți, până azi, nu citiseră nimic, acum poate vor citi). Că o lupoaică și un bătrân sunt la fel de bolnavi, de singuri, de speriați. Că prostia e relativă. Că un cățel și niște lupani pot fi prieteni. Că poți simți textul când îl asculți cu ochii închiși. Îl poți gusta, mirosi, pipăi. Că un text citit împreună e frumos, iar acasă ar fi putut părea plictisitor. Și că timpul trece foarte repede! Am citit, în final, o știre, despre o vulpe care a intrat pe unde trebuie și a ieșit pe unde trebuie dintr-un magazin de parfumuri (ca să facem și puțină educație media, suntem obișnuiți). Vom transforma povestirea lui Cehov într-o știre despre un câine care iese și intră misterios pe unde nu trebuie, adică prin acoperiș. Să vedem ce obținem!
Cu forțe proaspete, mai pe seară, în siguranța mediului virtual, o întâlnire cu membrii Clubului de lectură din Rediu, comuna în care locuiesc. Citim tot Cehov, dar în alte chei. Câțiva pasionați, oameni deosebiți, deschiși, cu vârste și preocupări diferite, demonstrând că cititul împreună e un prilej de armonie.
Soarele a apus de ceva vreme, ziua cititului împreună a lăsat loc altei zile. De acum, până anul viitor vom citi singuri. Sau împreună. Vom citi.
Publicat în Fără categorie
Nicio persoană nu a recomandat încă
Recomandă acest articolCategorii: Fără categorie
Răspunsuri(2)
La remarca ”De ce unul dintre părinții pescăruși ia cojile de ou și le duce departe după ce ies puii? ” ce a primt răspunsul ” Dar Alexandra știe deja: ca să nu vină prădătorii. A citit pe internet.” adaug că drumeți pe munții pariei fiind și înoptând în cort pe munte, după ce iei cina NU ARUNCI RESTURILE ÎN FAȚA CORTULUI pentru că te vei trezi peste noapte cu ursul la ușa cortului sperând să mănânce și el ceva din ce ți-a rămas ție... ÎNGROPI RESTURILE iar hrana ta o pui într-o cracă de copac mai departe de cort să ții departe de cort și animalele hămesite ce vor simți mirosul de mâncare...”. E din povestea unui ”pățit”
Da, este despre literatură ca abilitate de viață.
Doar utilizatorii autentificați pot lăsa comentarii.
După trimitere, comentariul trebuie aprobat înainte să apară public.