Timpuri ale luminii, într-o călătorie recuperatoare

Toată lumina pe care nu o putem vedea este romanul premiat Pulitzer pentru ficțiune în anul 2015. Tratează o temă foarte ofertantă, comună chiar printre cărțile noi, adresate tinerilor (și nu numai) –  Al Doilea Război Mondial. Perspectiva propusă de Anthony Doerr este însă novatoare, căci întregul roman este construit pornind de la două fire epice paralele, două existențe adolscentine din țările europene inamice – Germania și Franța. Arhitectura romanescă este una hipnotizantă, asemenea unui puzzle care se clarifică treptat sub lumina ochilor cititorilor. Cu toate acestea, scriitura este pe deplin captivantă, nefiind doar un roman tipic de aventuri sau polițist, unde misterul se elucidează în final, ci fiind o micro-lume alambicată, aproape imposibil de contopit inițial. Există numeroase tranziții bruște între diverse locuri și timpuri, care contribuie la crearea unei imagini holistice a războiului și amplifică tensiunea narativă.

Suntem purtați din Saint–Malo (oraș istoric fortificat de pe coasta bretonă), în Paris, pentru a ne familiariza cu destinul lui Marie-Laure LeBlanc, iar, pe cealaltă parte, ne teleportăm în Zollverein („la aproape 500 de kilometri nord est de Paris, […] un complex minier […] patria oțelului și a antracitului”) pentru a ne întâlni cu un orfan înzestrat cu o pasiune pentru tehnică, cu aspirații înalte de a studia la o școală militară – Werner Pfennig – și cu sora lui mai mică, Jutta.

În anul 1934, poveștile par a fi imposibil de tulburat. Fiecare dintre cei doi are o viață liniștită, dar fiecare dintre cele două sufletele este într-o oarecare măsură rănit. Personajele sunt poziționate într-o subtilă antiteză. Marie-Laure LeBlanc este crescută doar de tatăl ei, pe mamă neavând posibilitatea de a o fi cunoscut, în vreme ce Werner Pfennig nu mai are niciuna dintre figurile părintești și copilăria lui este marcată, cu precădere, de două ființe – Frau Elena, directoarea orfelinatului, și Jutta, surioara lui. Interesant este faptul că atmosfera acestui orfelinat german este una plăcută (sau cât poate să fie de plăcută, având în vedere condițiile precare și situația socio-politică din epocă), predominant grație afecțiunii pe care Frau Elena o are pentru copii. Frau Elena, călugăriță din Alsacia, nu este însă pur și simplu un personaj episodic, soarta ei, cât ne este prezentată, exemplifică drama regiunilor Alsacia și Lorena și a locuitorilor mutați sub conducere franceză și germană, în mod succesiv între 1870 și 1945. Spre deosebire de această relație a băiatului cu femeia ce se poate asemui cu o mamă, Marie este foarte atașată de tatăl ei, pe care îl vede ca pe un erou protector, mai ales în urma orbirii – „Nu are amintiri cu mama ei, dar și-o imaginează albă, cu o strălucire mută. Tatăl ei radiază o mie de culori.”. Această frumoasă legătură este ilustrată și prin plăcerea cu care tatăl își inițiază fiica în ale cititului – aducându-i cărți de-ale lui Jules Venrne scrise în alfabetul Braille, pe care fata le devorează în timp ce îl asistă la serviciu.

Pe fundal parizian, în timpul unei vizite ghidate a Muzeului de Istorie Naturală, când Marei-Laure orbește,aflăm, pentru prima dată, și povestea impresionantă a diamantului cu puteri de imortalitate – Marea de Flăcări. Diamantul devine un cvasi-laitmotiv, transformându-se în finalitatea și combustibilul ce alimentează căutarea locotenetului german Van Rumpel. Această dimensiune a poveștii este una tipic detectivă, Van Rumpel fiind mereu pe urma bijuteriei evaporate, având prețioasa informație că pe întreg Mapamondul, pe lângă original mai există și trei copii.

În Zollverein, Werner este creionat ca un copil foarte curios de lumea înconjurătoare. Neavând acces la o varietate de cărți care să îi potolească setea de a ști, dă peste „Principiile mecanicii” de Heinrich Hertz și o parcurge cu sufletul la gură. Oricât de formidabile i se par teoriile, el este atras de a meșteri, așa că își realizează, ușor-ușor, visul de a repara și inventa mașinării. Relația apropiată dintre frați este emoționant descrisă, mai ales, în momentele în care Jutta îi apără visurile lui Werner. Băiatul însă, datorită înfățișării ariene și talentului tehnic, capătă un loc la o școală militară, în partea opusă a țării, în Schulpforta. Această mutare îi va zdruncina lumea, căci viața de acolo va fi doar despre disciplină, iar bucuria copilăriei în vestul Germaniei, doar o umbră a trecutului. Singura punte dintre aceste două universuri vor fi scrisorile schimbate de cei doi frați.

Un alt laitomtiv al discursului narativ provine tot din povestea franțuzească și este anticipat încă din titlu. Este vorba despre lumină (ca iubire-filia, solidaritate, strălucire în întunericul belic), despre pierderea luminii ochilor și despre interiorizarea acesteia, ca o consecință, („Culoare. În imaginația ei, în vise, totul e colorat.”), despre lumina cunoașterii, comprehensibilă pentru Werner prin intermediul radiofonic – „Deschideți ochii, încheie bărbatul, și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie, apoi intră un pian cu o melodie stingheră care-i sună lui Werner ca o barcă aurie pe un râu negru, un șir de armonii care transfigurează Zollverein.” („armoniile” pot fi interpretate ca undele radio, cele care leagă, visceralmente cele două povești de viață).

Viața lui Marie-Laure și a tatălui în Saint-Malo, unde au fost nevoiți să fugă după izbucnirea războiului, este total diferită de ce trăiseră anterior. Personajele din acest oraș sunt foarte speciale: primarul este un fost marinar bronzat artificial, parfumierul, poreclit Claude Grasul, își practică înmiresmata meserie doar în perioada sărării codului, iar, în restul anului, cumpără de la țărani iepuri și miei sacrificați, pe care îi transportă personal la Paris cu trenul. Bătrânul Etienne, străunchiul fetiței, este agorafob (inocent, pe urmele lui Marie, descoperim că pe Etienne nu îl înfricoșează toate spațiile largi, spațiul larg deschis de către operele lui Darwin îl liniștește și îi citește din ce în ce mai mult fetei, care nu se mai poate bucura de aventurile verniene) și rar părăsește camera lui de la etajul cinci. Etienne este și propritearul a 11 aparate radio, dintre care unul care poate prinde până și frecvențe britanice, pe care l-a construit cu speranța că va putea să îl audă fratele său, victimă a Marelui Război – bunicul lui Marie-Laure. În același timp, o altă prezență în casă este Madame Manec, o femeie foarte blândă, care gătește delicios, chiar și în condițiile limitate ale războiului. Madame Manec este însă și o femeie foarte dârză și inteligentă, căci pune bazele Rezistenței orașului, cu ajutorul altor femei de vârsta ei sabotându-i pe „Boches” (soldații germani).

Ulterior, ni se aduce la cunoștință că tatăl lui Marie este arestat și trimis într-un lagăr nemțesc. De acolo, Marie primește scrisori, în care tatăl o minte că totul e bine.

Timpul trece, anul 1942 aduce schimbări majore în viețile personajelor. Printr-un joc al sorții, Werner ajunge soldat, dar este specialist de război în identificarea transmisiunilor radio ilegale și ajunge să fie ferit de atrocitățile tranșeelor. În paralel, treptat, Etienne și Marie preiau rolul lor în cadrul Rezistenței și folosindu-se de aparatul de radio de la etajul șase transmit o înșiruire de numere. După ce practică acest obicei, ale cărui sensuri criptate nu le poate decoda, Etienne începe să se destindă în legătură cu el și începe să pună și scurte secvențe muzicale, precum și într-o seară, când, pe L’autunno-allegro a lui Vivaldi a luat-o la dans pe Marie.

Claire de lune a lui Claude Debussy pare a fi fondul muzical al poveștii, mai cu seamă în momentele-cheie, de pildă, apare în momentul când Werner și Marie se întâlnesc, este pe înregistrările radio cu vocea tânără a bunicului ei decedat și pe Marie „o duce cu mintea la foșnet de frunze și la panglicile tari de nisip pe care le simte sub tălpi la reflux”. În mod direct, prin numele melodiei („Lumina lunii”), dar și indirect prin mesajul muzical se creează o atmosferă de mister (fapt nesurpinzător, aparținând unui compozitor impresionist), notele fiind parcă luminoase, aerate, distincte, dar fluide, ceea ce adaugă o dimensiune auditivă mișcătoare scenelor, pe lângă multitudinea de detalii olfactive, cromatice, gustative cu care ele sunt îmbogățite.

Pe parcursul anul 1943, transmisiunile radio pe care le face Etienne cresc în importanță, se situează deci „în centrul unei rețele de informații”, deși el nu părăsește casa. Mesajele s-au transformat din simple numere în propoziții, par a fi vești pentru oameni simpli, dar în spatele cuvintelor sunt informări cu privire la război. Tot în această perioadă, Werner ajunge în orașul adoptiv al lui Marie-Laure și, din această poziție, o salvează pe aceasta de trei ori.

Investigând activitatea radio din regiunea Saint-Malo, Werner aude transmisiunile lui Etienne și mintea îi este inundată de amintirile calde ale copilăriei, când asculta lecții de știință franțuzești și muzică clasică alături de Jutta și Frau Elena. Recunoaște pianul, vocea și paraziții și decide, în ciuda simțului de datorie, să nu acționeze împotriva infracțiunii, salvând-o pe Marie-Laure. Mai târziu, acesta îi va salva și viața fetiței oarbe de două ori, o va scoate din dărmături și o va conduce către zonele sigure de recuperare a persoanelor după incediul care va mistui orașul. Între ei se naște o conexiune de suflete, o relație de aproape-iubire, cu Claire de Lune în surdină și singurele puncte de concurență – undele radio și trgediile războiului.

Părăsind sfera celui de-Al Doilea Război Mondial, cartea ne poartă pe urmele poveștilor personajelor până în 2014, ultimul punct pe axa temporală a diegezei și cel care oferă coerență întâmplărilor, sugerând faptul că dramaticele consecințe ale războului sunt încă vizibile, dar că cei care le-au experimentat în mod direct sunt „pe cale de dispariție”.

În final, romanul este unul fascinant, cu o construcție ce apelează la atenția cititorilor. Dincolo de structura lui, din punct de vedere al mesajului, povestea se concentrează pe ideea de solidaritate în vremurile grele ale războiului și reușește să ofere o privire nouă asupra acestei perioade crunte din istoria recentă a omenirii.