Cetățeanul lumii

Nici nu cred c-a apucat vreodată să se integreze. O goană continuă te pazește de multe nenorociri, dar îti fură și din bucuria înțelegerii timpului. Unde să te integrezi?
La o rasuflare, se văd oamenii. Unii nemișcati, mângâiați ori încercați de vreme, precum pietrele lunare rămase-n nisipul de pe plaja Farama. În sfârșit îi vede. Are răbdare să îi privească și mai ales să îi asculte. Nu îi mai întrerupe, nu se grăbește nicăieri. S-a întâmplat ceva.
Pașii adânciți în nisipul umed lasă urme. Plaja unui albastru misterios pictat de ocean e întețită de urme. Ale noastre, ale tuturor celor care am trecut pe-acolo. Unii chiar călcând pe urmele celuilalt.
Inspirând aerul acela curat, își dădea seama că-și simțea pieptul ușor. “-Nu-mi amintesc, oi fi lăsat-o pe plajă!” Tulburată, privi în juru-i să o caute. Mai poți umbla prin lume fără greutatea aceea cu care te obișnuiseși? Era o povară, dar era a ta!
Oftează. Nu recunoștea locul.
Nu mai contează. Nu ca înainte. Infinitul oceanului nu mai întristează, totul devine o posibilitate, nu o îngrijorare.
Câtă liniște!

Omul cerea printr-un semn făcut cu mâna un pahar de vin. Roșu. Era după pranz, părea treaz și nicidecum altfel decat destul de strașnic. La fiecare sfert de oră cerea să i se umple paharul. Nu lua niciodată o sticlă.
Era printre puținii rămași. Insula goală de omenire a înghițit totul. Vinul vulcanului însă anunța o nouă viață, cu sorți de izbândă și parfumul viței de vie.
La câțiva metri sub lava întărită, curge apa, izvor de renaștere. Săpăturile au legat-o de strugurii înconjurați cu pietre să nu-i sufle vântul cu totul și pentru totdeauna.
Singura terasa din Sfantul Bartolomeu atragea doar turiștii pierduți în liniștea satului. Singurul nemiscat de la masa lui era José. Un munte.
Tatăl și fiica, francezi, încercau o reapropiere timidă după divorțul suferit. Fiindcă a durut. Grupul de prieteni din Germania, energici și cu un car de biciclete după ei, un cuplu, sa fi fost undeva la vreo 50 de ani, cu un bișon curios. Și noi. Încercând să pătrundem de ce liniștea și lipsa de strălucire din Sfantul Bartolomeu ne încarcă sufletul. De ce lucrurile deodată au un înțeles mai adânc față de cât cuprind ochii.
De pe terasă cu toții ne oglindim destinele în spuma valurilor izbite de rocă.
José mai cere un pahar de vin roșu și rămâne nemișcat, cu spatele la ocean.

Codruța Filip este consilier în cadrul Parlamentului European. Se află în Bruxelles din 2004 și militează în cadrul câtorva organizații non-profit care luptă pentru combaterea sărăciei și a inegalităților sociale, promovarea tradițiilor si a produselor țărănești. 
In 2006 a publicat cartea “Micul Ghid al Marii UE” in ideea implementării unei materii optionale despre Uniunea Europeana in liceele din Romania si la nivel european pentru a combate dezinformarea si euroscepticismul.
In 2017 a publicat volumul de nuvele si analize socio-politice “Ultimii emigranți, primii europeni” despre diaspora romaneasca. 
Publica constant pe blogul personal: www.codrutafilip.ro ori pe pagina de facebook.

“Singurul moment de supremă libertate și înălțare sufletească îl am atunci când redau părinților și copiilor lor speranță, încredere și zâmbetul pe buze. În ceasul acela sunt una cu Dumnezeu și cu bătrânii din timeteu. Universul îmi pare infinit și plin de posibilități. Adevărul îmi șoptește o cale cu desagi, mi-s tălpile ușoare și mă poartă energic înapoi în Munții Țibleșului, Țara Me, Țara Lăpușului, în Suciul de Jos.” – Codruța Filip