Triptic literar: Radmila Popovici, Ioana Maria Stăncescu şi Alina Monica Țurlea
Motto: “în viață/ e ca la război / cine nu renaște / nu cunoaște / prețul sângelui” Radmila Popovici
Consecință a gândurilor convergente, deopotrivă lirice și narative, a ființelor auctoriale gingașe și capabile să zdruncine o ființă din temelii prin creația lor, aleg deliberat să deschid acest demers de triptic literar cu o poezie a lui Ion Pillat:
Trei îngeri zboară-n asfinţit.
Doi tac şi unul a grăit:
– „E liniştea atât de mare…
Aud cum se deschide-o floare.”
Trei îngeri zboară-n asfinţit.
Doi tac şi unul a şoptit:
– „E liniştea atât de sfântă…
Aud cum stelele îşi cântă.”
Trei îngeri zboară-n asfinţit.
Toţi tac şi unul s-a gândit:
„Ce zgomote înfricoşate…
Aud o inimă cum bate.”
Trei îngeri sunt aceste trei doamne ale literaturii române: poeta Radmila Popovici, scriitoarea şi jurnalista Ioana Maria Stăncescu și poeta şi traducătoarea Alina Monica Țurlea, cele care prin creațiile lor în poezie sau proză abordează tema existenței, a efemerității şi trecerii, de la registrul sensibilității exacerbate la cel al durerii fizice, al crucii hristice, cu efectele adiacente într-o contagiune fizică şi spirituală devastator de verosimilă.
Ordinea alfabetică a tripticului este secondată de cadența poezie-proză-poezie în măsura unică a subiectului morții tatălui ca motiv central al ideii operelor sau ca regăsire pe câmpia creației după ce toate căile de comunicare se vor fi estompat. Drumul comun al operelor la nivelul filosofic și cathartic, posibil perceput astfel doar de condeiul scriitor al acestei cronici, pare a fi o interceptare literară inovativă sau nu, cel puțin sursa generatoare a acestor manifestări literare în forma reală este suferința profundă la pierderea părintelui și măsurarea efectelor acestei pierderi prin talentul literar.
„Vene şi artere”, Radmila Popovici, Editura Arc, 2020
“Dacă mi s-ar deschide venele, ar țâșni din ele cerneală și nu sânge, pentru că am cântărit, în ani, scrisul și trăitul, ca să iasă primul în față.”
Radmila Popovici este vocea coborâtă pe Pământ pentru a lua pulsul vieții și al morții deopotrivă, pentru a alunga măștile și a înlocui plictiseala terestră cu tevatura celestă. Ea, cea care așterne pe hârtie toate nevăzutele, neauzitele și nearticulatele sufletești se apleacă prin poezia sa asupra emoției nestârnite în poezia românească și o animă :
„uneori vocile interioare/formează un cerc restrâns/și mă invită la o vorbă//uneori mă așez turcește/în mijloc și le ascult/numai atât cât/mă ține suflarea//uneori poveștile lor/îmi întrec imaginația//uneori ochii mei devin/absenți pentru toate/vocile exterioare//uneori acestea n-au/niciun rost//uneori dispar/nici eu nu știu unde.”
Am cunoscut-o la Bruxelles, mai mult indirect, căci în acele momente trăiam într-o cu totul altă lume, a măștii tragice, prin care ea trecuse și o aducea atunci oarecum prevestitor, distopic și totuși atât de real încât am recunoscut sensul poetului în viața cetății, veșnic mesager între lumile care la prima vedere ni se par neclare :
între
în viață/ e ca la război / cine nu renaște / nu cunoaște / prețul sângelui / gustul dulceag
/ al primei guri / de țărână / în moarte / e ca la anti-alegeri fiecare / candidat speră /să fie votat / altcineva / dragostea / e ceva / între
Volumul său, deschis cu inima și scris cu dorul existențial al lui « a fost odată… », a căpătat voce, chiar o voce cu mâini tremurânde pentru emoția pe care el, volumul, nu o mai încăpea. Era de fapt un transfer al dorului în creație, o ființă nouă, cu vene și artere, bătea ca o inimă deschisă pe paginile ce ni se dăruiau sonor.
„Tot ce i-am promis tatălui meu”, Ioana Maria Stăncescu, Editura Trei, 2022
Pe Ioana Maria Stăncescu am cunoscut-o la Bruxelles, în cadrul Festivalulului Terres Mythiques și am citit-o cu frică, oprind și reluând lectura, lăsând mesajul și percepția proprie să îmi domine mintea și să reiau de la capăt duelul intrinsec personal și cel extrinsec al cărții, cu inima cotrobăind prin gânduri subconștiente, cerșind clemență naratorului care mă cuprindea deopotrivă textual și sonor. O ascultăm pe Voxa din impulsul de a nu asculta porunca interioară și a privi pe acea gaură a cheii în încăperea interzisă, un fel de porunca proprie pentru a nu-mi sfărâma propria narațiune dincolo de perdeaua scrisului.
O autoare care a riscat și a transplantat literaturii române un curaj al mărturisirii incomode, actuale și identificabile cu suferința genuină a mentalului colectiv feminin pe care în contra-jocul mărturiei literare încearcă să îl vindece. Poate o Ileană Vulpescu a coborârii în infernul profund și eliberator, poate o Hortensie Papadat Bengescu de dincolo de învelișul timpului cenzor – încercam să îi caut în memoria literaturii române o ascendentă, însă în zadar, mai degrabă figura unui Hamlet sau a vreunei tragedii antice răzbătea, firesc de altfel.
Istoricul personal al autoarei și conceptul generat ca renaștere din cenușă prin scrierea sa conferă romanului « Tot ce i-am promis tatălui meu » o autoare capabilă să trăiască literatura ca pe propria viață și propria creație să guverneze viața. De altfel, închipuind-o ca pe voce narativă atotputernică, dar descoperind-o operând cathartic la nivelul subconștient prin scriitura sa aparent directă, dincolo de valul superficial al provocărilor umane, Ioana Maria Stăncescu adresează problematica paternității expresiei literare feminine în literatură română prin procesul de gestație legat la nivel thanatic, ca un drum invers, în răspăr, de ideea de frumusețe și regăsire literară născută din suferință și pierdere.
„Academia însinguraților”, Alina Monica Țurlea, Editura Eikon, 2022
« În duminică unei primăveri, m-am întrupat / în cuvinte rostite. » – aceasta pare a fi mărturia existenței lirice a poetei și traducătoarei Alina Monica Țurlea. Volumul său de debut, « Academia însinguratilor » este evantaiul unui doliu răsfirat solemn și demn, cu puterea unei acceptări analizate îndelung a pierderii tatălui deopotrivă pierdut de mama supraviețuitoare : « în zile fără de sfârșit / un înger și-a scuturat aripile ».
Această rupere a lanțului ființării cronologice declanșează un declic în reprezentarea imaginilor poetice. Însingurațiii nu sunt cei care trec pragul lumii veșniciei, ci cei rămași astfel singuri între ei prin această ruptură pe care autoarea o îmbrățișează în profunzimea sa retorică și concluzivă.
« Lumina intră prin crăpături / din pustiu
/ din așteptare / învie / pentru moarte / fiindcă nici ea nu poate altfel ».
Delicatețea și profunzimea rândurilor cuprinse în această academie a singurătățîi rănesc cititorul, îi semnalează pericolul neascultării celor mai subtile emoții ca pe o tragedie a netrăirii, a însingurări emoționale de natura proprie, umană și automat supusă suferinței :
« Biserica din mine se odihnea în zori / cu vârful turlei înfipt în inimă”
Un popas de sfârşit:
Cu brațele strict deschise de Radmila Popovici
Drumul s-a-ncheiat cu un nor
De praf urmat de o ploaie care
Se îndesea ca un ghem de celule
Flămânde hrănite cu ce le place
Sătenii mei o așteptau mai mult
Decât pe mine dar am luat-o aşa
De parcă eu le-aş fi adus-o
Nu în zadar purtam umbrelă
Mama avea masa plină cu aceleași
Bunătăți de care m-am despărțit
De când am plecat de acasă
E adevărat că și mâncărurile îmbătrânesc
Odată cu noi nu numai casele pe când
Cimitirele nu mor niciodată cimitirele
Au un instinct de supraviețuire aparte
mi-o spune de fiecare dată o cruce
Cu brațele strict deschise
Pe tata l-am găsit strălucind în ochii
Oamenilor care l-au cunoscut respira
În acel minut de reculegere şi-n toate
Poeziile care aveau să lăcrimeze în
Continuare i-am mulțumit printre rânduri
Pentru felul nemaipomenit de a-mi fi
Alături la întâlnirea cu satul la prima mea
Întâlnire cu satul de când l-am dus pe sus
Ca să aruncăm în el cu țărână
Voiam să scap de rochia de doamnă
De chipul de doamnă de vocea de doamnă
Să-mi las numai ochii de copil să îmbrac
O frunză mare și moale de brusture
Să fug din cuib să alerg prin băltoace
Să-mi iau avânt să zbor până în zori
Deasupra pădurii deasupra caselor
Fântânilor amintirilor rămase și
Numai cimitirul să-mi aplaude
Răspunsuri