Dor de România

Ei m-au făcut să-mi doresc să fiu acasă.
Un grup de femei și bărbați, îmbrăcați în costume populare. O mână de străini, români ca și mine, dar pe care nu-i mai văzusem până atunci.
Ei m-au învăluit cu nostalgia armonioasă a vocilor și cu entuziastul îndemn de a nu uita cine suntem, indiferent prin care parte a lumii ne-ar rătăci soarta.
Nu am avut niciodată o relație de suflet cu muzica populară românească. M-am născut și am crescut la oraș, ca majoritatea rudelor mele. Doar din partea mamei îmi rămăsese o mătușă într-un sat, în zona Botoșanilor, la care mergeam în vacanțe.
Acolo, însă… Acolo, adoram diminețile în care stăpânul seninului își furișa razele printre ferestrele întredeschise, mângâindu-mi somnul.
Acolo, adoram cântecul cocoșului care vestea sosirea unei noi zile, alungând umbrele nopții.
Acolo, adoram atingerea aspră a valurilor de rouă, poposite pe firele de iarbă, când o zbugheam prin curte, desculță, să întâmpin răsăritul, și tot acolo iubeam căldura focului, împrăștiată în odăile pitice, străjuite de sobe din teracotă.
Adoram cu întreaga mea ființă lumea aceea a satului, unde țărâna, florile și ploaia parfumau diferit de mirosul încins al asfaltului și al betonului din jurul blocurilor; unde bucatele aveau gustul proaspăt, pur, al mierii și al sării; unde nunțile durau trei zile și trei nopți, ca-n poveștile cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene…

Prima ediție a Festivalului Sărbătoarea Mustului s-a desfășurat sâmbătă, 16 octombrie, la Bruxelles, în Place Catherine, o zonă istorică a capitalei europene, transformată pentru câteva ore, într-un colțișor autentic românesc.
Deschiderea oficială a avut loc în prezența E.S. doamna Andreea Păstârnac, Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al României în Regatul Belgiei, care a adresat publicului câteva cuvinte despre importanța tuturor evenimentelor organizate de conaționalii din diasporă, evenimente care ne ajută să ne facem cunoscute identitatea, rădăcinile, tradițiile și dorința de a ne integra în comunitățile dispuse să ne întâmpine cu brațele deschise.
Nu doar atât. Înaintea începerii programului artistic, doamna ambasador a vizitat fiecare stand, a stat de vorbă cu comercianții – a și cumpărat câteva produse, demonstrându-se, încă o dată, un diplomat cu extraordinare capacități de relaționare interumană și un atent ascultător, care găsește mereu, pentru fiecare interlocutor, un cuvânt de încurajare, un sfat sau o sugestie.
Pe scena festivalului de sâmbătă au urcat interpreți de muzică populară, de muzică ușoară, și ansamblul de dansuri Vatra Străbună, o mână de artiști care au format hore, au cântat sârbe, au stârnit ropote de aplauze și au reunit în ritmul folclorului nostru, români, moldoveni, polonezi, ruși, chiar câțiva brazilieni și belgieni.
Carmen Olaru, Aurelia Sanda Plaian, Ionuț Petreacă, Dani Cris, acompaniați de formația Royal Music, interpreta de muzică pop-rock Mona Mihaela Trifu și cei șase membri ai ansamblului folcloric de dansuri populare au adus pe scenă cântece din zonele Moldovei, Banatului, Olteniei, Munteniei și Dobrogei, iar de la unii, am smuls câteva cuvinte.

-Am mereu emoții când mă aflu în fața publicului, îmi spune Carmen Olaru. Dar nu de teamă că poate n-aș fi pe placul tuturor, ci, pentru că între mine și oameni se creează un fel de canal, prin care ofer și primesc înapoi ceea ce transmit… nu știu dacă înțelegi. E ca și cum, din piept, odată cu melodiile, mi se desprinde o emoție care, mai întâi, e absorbită de sufletul celor care mă ascultă, apoi, la rândul ei, le adună sentimentele și trăirile, ca la final, să mi se întoarcă la loc, în dreptul inimii, mai încărcată, mai puternică. E o senzație, pe cât de intensă, pe atât de plăcută, pe care o port cu mine și zile întregi.

–Cum își împacă o femeie rolurile de mamă, de soție și persoană care lucrează? am întrebat-o pe Aurelia Sanda Plaian.
-Cu multă răbdare și soluții inventate în mod spontan. La evenimente, publicul vede un artist, însă, cum ai intuit, mulți dintre noi avem familii, suntem părinți, și ne câștigăm traiul din unul, două sau chiar trei joburi. Eu, deși de mică mi-a plăcut să cânt, am urcat pe o scenă abia acum 3 ani, chiar aici, în Bruxelles, și dacă nu aș fi avut sprijinul lui Carmen Olaru și al instrumentiștilor formației Royal Music, nu știu cum m-aș fi descurcat. Experiența lor, îngăduința, omenia, încurajările, toate m-au ajutat să nu renunț la visul pe care, în sfârșit, puteam să mi-l împlinesc.

În una dintre pauze, am avut o întrebare și pentru Ionuț Petreacă, un interpret din Dorogea, mândru tare de portu-i tradițional.

–Te-ai îmbrăcat deja pentru momentul tău artistic, dar văd în garderobă și un pieptar albastru. Ți se întâmplă să te răzgândești asupra vestimentației chiar înainte de-a intra în scenă?
-Mda, eram indecis, fiindcă îmi plac amândouă, totuși l-am ales pe cel în tonurile festivalului. Ilicul albastru însă, nu lipsește la niciun eveniment. Multe persoane m-au văzut purtându-l, mai ales când apăream pe la vreo emisiune TV, în România, și-mi dădeau de înțeles că ar fi dorit să nu mă îmbrac altfel. La început, nu mi se părea un lucru serios; până într-o zi, era prin 2011, când fusesem invitat să cânt la o nuntă, în Dorobanțu – Constanța, chiar de soacra mare. Eu mă prezentasem în haine… civile, de petrecere, și, cum mă vede femeia, îmi și zice supărată:
„Dar dumneata cine ești?”
„Sunt solistul pe care l-ați chemat. Ionuț Petreacă.”
„Nu cred, nu te recunosc. La televizor, Ionuț Petreacă purta cămașă, iar peste ea, un ilic albastru. Eu pe el l-am chemat să ne cânte.”
Ce era să fac?! La vremea aceea nu aveam mașină, nici măcar permis, însă mă ajutam cu un prieten căruia îi lăsam cheia apartamentului și, telefonându-i, l-am rugat să ia un taxi și să-mi aducă ilicul. Așa am mulțumit-o pe mama mirelui. Nunta începu la ora amiezii, ziua, pe bătătură, cum se zice prin părțile noastre, dar petrecerea a continuat la Căminul Cultural. Aici, altă surpriză! Intru în sală, iar pe lângă pereți, în stânga și în dreapta, văd bătrânelele șezând cuminți, ca la hora satului. Abia dau „Bună seara!”, că și aud șoapte: „Ăsta e ăl’ de zise soacra mare că îl luă de la televizor! Ete-l, e cum zisă ea, fă, tânăr și frumos!”
Atunci mi-am dat seama că pentru unele persoane era foarte important să-l aibă la petreceri pe „cel de la televizor”, pe care țara întreagă îl știa… cu ilicul albastru peste cămașă!

Sărbătoarea Mustului a luat avânt la ideea colegului meu de redacție, Radu Sumanaru, un inginer ajuns în Belgia în urmă cu 11 ani. În țara berii și a ciocolatei, asemenea multor români care, din diferite motive, și-au părăsit vetrele, Radu și-a închis diploma într-un sertar, acceptând un loc de muncă la o firmă de coletărie.
-Trei ani am lucrat ca angajat, apoi, când am prins rostul lucrurilor, mi-am deschis o activitate proprie, un PFA, rămânând în domeniu. În 2019, am mai făcut un pas, devenind proprietarul unui magazin de produse alimentare românești.

-Și pasiunea pentru evenimente? A sosit pe urmă?
-Într-un fel. O pasiune… de nevoie. Am început cu Ziua Internațională a Copilului, în 2018, pe-atunci eram membru al Partidului Noua Românie, iar evenimentul s-a ținut la Haale, aproape de Bruxelles. Apoi, în prima săptămână din decembrie, mi-am auzit prietenii că ar fi vrut să petreacă noaptea dintre ani, așa cum o făceau odată, în țară, și, fără să pierd timpul, am început să caut o sală, să organizăm Revelionul. Găsit locul, pe 31, am pregătit un bufet suedez, cu ce adusese fiecare de acasă, ne-am ocupat de muzică, apoi, am cântat și-am dansat până la ziuă. Petrecerea ieșise bine, lumea fusese mulțumită, iar eu am prins curaj și am mers înainte cu alte evenimente: unul, la 8 Martie, unul, de Florii, și încă un 1 Iunie. Iar șirul ar fi continuat, însă la sfârșitul lui 2019 se anunțaseră primele cazuri de Covid-19 în Asia, apoi, puțin câte puțin, situația s-a înrăutățit, interzicându-se tot mai multe activități. Abia anul acesta am revenit cu Ziua Iei, un proiect gândit din 2020, și acum, cu Sărbătoarea Mustului…

-Pauza pe care ai făcut-o îmi dă de bănuit că ar mai urma ceva.
-Păi, anul nu s-a terminat. Ca președinte al RomEtoile, un ONG care se ocupă nu doar de cazurile sociale, ci și de activități cultural-artistice, dar și la sugestia doamnei ambasadoare, am în plan să organizez o festivitate de Ziua Națională a României, reunind în cadrul aceluiași eveniment, cât mai multe asociații non-profit. În felul acesta, vom putea petrece împreună – organizatori, sponsori, artiști, comercianți, public – o zi a noastră, a tuturor românilor care nu vor să permită străinătății să le țină și inimile departe de țara natală.

Sărbătoarea Mustului a primit aprecierea doamnei ambasadoare, a lăudat inițiativa lui Mihai Vacariu, autorul proiectului Timpul – Portal de cultură, proiect din care face parte și Timpul Bruxelles, a fost aplaudată la scenă deschisă și a alternat momentele muzicale, cu tombola „Cât cântărește coșul cu bucate?”, câștigătorul plecând acasă cu produse alimentare în valoare de 100 de euro.
De obicei, în articolele noastre nu apar numele sponsorilor, indiferent de natura contribuției lor, însă persoanele care au sprijinit financiar și logistic întregul festival merită măcar această mică recunoaștere:
Daniel Tomuleasa, firma Dantos, Adrian Orășeanu – Trust Insurance, Radu Sumanaru – La bunicuța, Nicolae Coșa – Rodaprozar, Patiseria-covrigăria Theodor, Radu Simioană – Magazin La Mihaela, Charleroi, și Ramona Gabriela Boșca – Mona Print, care s-a ocupat de grafică și de publicitatea tipărită.

sursă foto: arhiva Timpul Bruxelles, Ionuț Petreacă