„Despre Brâncuși” – o punte de cuvinte între români, un pod de piatră între ani

Timpul Istoric măsoară o secundă din abundența veșniciei. O secundă care cuprinde acea summa de îndrăznețe idei și imperfecte speranțe, de ambițioase țeluri și irealizabile dorințe, alături de amintirea tuturor celor care, rând pe rând, le-au exprimat cu sufletul și mintea.
Totuși, în ciuda nemiloasei zădărnicii și a efemerității care nu iartă niciun muritor, irepetabila secvență temporală e tot ce rămâne în urma unor generații milenare.
Timpul Istoric a născut și a îngropat popoare, a generat culturi, civilizații, societăți. Uneori, a judecat, a condamnat și a ghilotinat trădătorii, alteori, a decorat, a elogiat și a încoronat eroii, fiecare primindu-și răsplata, după nemernicia sau după măreția faptelor sale.
Tot Timpul Istoric, cel al zilelor noastre, care se scrie odată cu prezentul, a creat un neam, o națiune a pribegilor diasporeni. O mână de oameni cu rădăcinile împământate în locurile-n care au văzut lumina soarelui, iar cu ramurile, încotro îi poartă nevoile.
Din nefericire, însă, niciunul dintre ei nu se simte împlinit acolo unde-i poposește trupul, indiferent cât de solid și-a turnat temeliile noului cămin sau cât belșug adună prin cămări, fiindcă inima nu-i poate bate în același ritm pentru două patrii, iar dorul de acasă mereu îi va strânge pieptul…

M-am gândit să închei anul de activitate jurnalistic-literară, în cadrul revistei Timpul Bruxelles, dedicând câteva rânduri zelului și îndărătniciei cu care „ginta Covid”, în general, și diasporenii români, în special, continuă să lupte împotriva barierelor lingvistice și a restricțiilor sociale, împotriva uciderii culturii și a capitulării în fața Timpului Istoric.
Iar cuvintele mi s-au așternut molcome, susurate de rostiri aproape nerostite, de evocări, din vremuri mult mai îndepărtate decât încercata-mi vârstă demiseculară, și de prezența unor suflete cu umbre calde, care s-au adunat să onoreze memoria maestrului Brâncuși, în preajma solemnului 1 Decembrie.
Apreciat și considerat la nivel mondial unul dintre pionierii Modernismului, Constantin Brâncuși rămâne un prețios simbol al națiunii noastre, un simbol pe care Carmen Solomie, împreună cu Daria Pîrvu și trei generații ale familiei Trestieni, au ținut să-l readucă în memoria diasporenilor români, organizând la sediul EuropeiNova, pe 4 decembrie, o virtuală punte de cuvinte între Bruxelles și București, prezentând micromonografia soților Ana și Dan Trestieni: Despre Brâncuși.

Într-o atmosferă aniversară, rod al reminiscențelor risipite de evenimentele dedicate Sărbătorii Naționale a României, împletite cu nerăbdarea copilărească a întâmpinării Moșului Nicolae, preț de două ceasuri, încăperea din rue de Parnasse s-a transformat într-un banchet al versurilor încondeiate de Ana Blandiana, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Ana Trestieni, și al amintirilor despre artistul care-a imaginat într-o coloană infinitul, eternizând sărutul pe o poartă și așezând tăcerea la o masă.

Poate și ca un mic omagiu adus statului în care ne aflam, programul a fost deschis de un moment poetic în limba franceză, prezentat de Mathieu Vandenbergen, student la Institutul de Artă Saint-Luc, din Tournai, autor de proză scurtă și de muzică instrumentală, urmat de prea-tânărul Marcel, nepot al Anei și-al lui Dan Trestieni, care a recitat o poezie în limba română, apoi, de intervenția Excelenței Sale, doamna Andreea Păstârnac, ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al României în Regatul Belgiei.

-În seara asta, poate ar trebui să ne gândim la semnificația și la importanța familiei, ca și concept, ținând cont că la eveniment participă trei generații de Trestieni; una, dincolo de ecran, două, aflate lângă noi. Și consider extraordinar faptul că, deși fiul domnilor Trestieni locuiește la Bruxelles, în familia sa, limba română continuă să se vorbească; un gest prin care sunt onorați nu numai părinții, dar și cultura țării de unde vine.
O subliniez, pentru că toți cei care nu suntem acasă avem povești despre familii, și din fiecare ar fi câte ceva de învățat, apoi, și pentru că, indiferent unde ne-am afla în lume, cultura românească va reprezenta mereu marea noastră familie. Că îi scriem povestea, că i-o rescriem, că o citim, că o studiem sau că medităm asupra ei, fiecare dintre conaționalii aflați în străinătate, care se implică în organizarea unor astfel de evenimente, persoane sau asociații, contribuie atât la consolidarea, cât și la transmiterea mai departe a istoriei și tradițiilor unui popor.
Cred că acesta este evenimentul care încheie șirul celor dedicate Sărbătorii noastre naționale, și mă bucur mult că mă aflu împreună cu voi, într-o atmosferă așa intimă, la o lansare de carte despre marele Brâncuși. Vă mulțumesc pentru invitație!

Rostit căldurosul mesaj, restul a decurs de la sine.
Carmen Solomie, președinte RomBel, a ținut o scurtă prelegere despre micromonografie și despre autorii săi – Ana Trestieni, matematiciană și poetă, Dan Trestieni, sociolog – subliniind importanța celebrării celor 145 de ani de la nașterea lui Brâncuși.

-Cartea traversează timpul, pornind de pe 19 februarie 1876 și ajungând până la expoziția Sublimarea formei, de la Muzeul Bozar, în cadrul Europalia 2019, un eveniment organizat împreună cu Institutul Cultural Român din Bruxelles, după o perioadă de aproape 25 de ani de la ultima expoziție a lucrărilor brâncușiene. (Paris, 1995, n.ed.)
Micromonografia soților Trestieni se prezintă ca un produs intelectual, însă lectura e plăcută, accesibilă oricărui tip de persoană, și nu necesită studii de Istoria Artei.
Un alt lucru, la fel de plăcut, l-am descoperit în faptul că, deși la conceperea sa au colaborat două persoane, modul de exprimare pare să aparțină uneia singure, care se adresează direct cititorului.
Din paginile volumului aflăm multe informații, însă eu m-aș opri, întâi, la cea legată de lucrarea Sărutul, realizată prin metoda simplificării și a stilizării. O metodă tipică sculpturii țărănești și desenelor de pe scoarțele oltenești, cunoscută de Brâncuși încă din copilărie, prin intermediul căreia artistul a creat adevărate simboluri poetice, el însuși vorbind despre năzuința către absolut și unitate, pe care a încercat să o exprime:
„Am vrut, de fapt, să fie un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, ci, despre toate perechile de oameni care s-au iubit pe Pământ, înainte de a-l fi părăsit.”
Doresc să mai amintesc alte două citate care m-au impresionat. Unul, este cel al artistului, în care afirmă: „Nașterea mea s-a petrecut în 1894 (anul acceptării sale la Școala de Arte și Meserii din Craiova), dar de născut de-adevăratelea, m-am născut odată, cu și după Rugăciune”, Rugăciune, alături de Cumințenia Pământului și de Sărutul, marcând momentul de cotitură în creația sa, ruptura de stilul lui Auguste Rodin și apariția sculpturii moderne.
Celălalt, este legat de sfera personală. La un moment dat, din întâmplare, am întâlnit un citat despre Brâncuși, care mi-a plăcut foarte mult, însă nu știam cine l-a scris, ca apoi, să descopăr în mod surprinzător că autorul este doamna Ana Trestieni. Sunt cuvinte care m-au emoționat, de aceea, permiteți-mi să vi le citesc și vouă:
„Există, însă, o imagine care, în mod invariabil, mă liniștește. Fotografia lui Brâncuși stând la o masă a tăcerii, înconjurat de coloane ale infinitului. Mâinile sculptorului se odihnesc. Seninătatea feței ar aminti de statuile grecești, dacă n-ar fi imaginea perfectă a nobleții țărănești…”

Cuvintelor lui Carmen i-a urmat scurta intervenție a lui Tudor Trestieni, fiul celor doi autori, prezent în sala EuropeiNova:
-Mi-am dorit foarte mult ca această lansare de carte să aibă loc aici, la Bruxelles. Ideea a fost a mea, însă conceptul artistic, al lui Carmen și al Dariei.
Înainte de a-mi lăsa părinții să vorbească, aș vrea să precizez că autorul principal al cărții este mama, tatăl meu scriind doar câteva capitole. Și vă mai mărturisesc un lucru: Ana Trestieni s-a numărat printre apropiații lui Nichita Stănescu, una dintre poeziile citite în seara asta de Mathieu, Un alt Manole către o altă Ană, tradusă în limba franceză de mama, a fost scrisă și dedicată ei, de Nichita.
Și Ana Trestieni a scris poezie, multă poezie, totuși, alături de tata a reușit să pătrundă în viața și în opera lui Brâncuși, dând viață acestei micromonografii.

În timp ce autorii pregăteau lectura fragmentelor despre primele creații brâncușiene și despre desprinderea artistului de Auguste Rodin, Daria Pîrvu, responsabil de proiecte și secretar al asociației RomBel, a adresat publicului câteva cuvinte:
-Cum spunea doamna ambasadoare, azi, ne simțim în familie, de aceea, voi vorbi și eu despre două lucruri importante. În primul rând, informațiile cuprinse în micromonografia soților Trestieni sunt deja cunoscute de o parte dintre noi, pentru că unii am participat la expoziția de la Bozar. Iar dacă tot s-a ivit ocazia, vreau să mulțumesc și să felicit Institutul Cultural Român din Bruxelles, reprezentat în seara asta de doamnele Adriana Pietrăreanu și Ligia Marin, pentru contribuția deosebită în cadrul Europalia 2019, eveniment care a adunat un foarte mare număr de vizitatori, și unde Institutului Cultural i-a fost decernat un prestigios premiu.
Apoi, trebuie să recunoaștem că există multe documente și cărți despre Brâncuși, la care poate nu oricine are acces și pe care nu toți reușim să le descifrăm cu ușurință sau în mod corect, iar acesta este un bun motiv să găsim o cale pentru a le vorbi noi copiilor, fiindcă nu putem doar să le punem în față catalogul de la Europalia, zicându-le: „Iată-l pe Brâncuși!”
La Institutul Saint-Luc din Tournai, unde învață fiii mei, profesoara de Istoria Artei este interesată să le vorbească studenților despre Brâncuși, împreună cu Ana Trestieni, prezentându-le inclusiv informații despre micromonografie, pentru că, în prezent, tinerii nu au des privilegiul să discute cu autorii și să înțeleagă actul creator în sine. Ei descoperă arta, ca disciplină de studiu, nu și elementele care țin de tehnica scrisului, de cercetări, de modul în care un autor se documentează înainte de a materializa ideea, lucruri care, astăzi, sunt considerate esențiale.
De aceea, mi se par foarte importante volumele scrise în maniera celui al soților Trestieni, accesibile unui public larg, volume pe care să le putem prezenta și în școlile noastre.
Spun asta, pentru că, în general, cititorii nu cunosc detalii despre modul în care se naște o carte. Cred că nici despre micromonografie nu se știe că ideea redactării sale a luat ființă în urma unei invitații primite de doamna Trestieni la Academia Româno-Americană. Dar am să o rog pe ea să ne povestească mai multe.

-În 2018, trebuia să particip la un congres ARA (Academia Româno-Americană – n.ed.), la Cluj, și pregătisem un text în proză. Doar că mi s-a creat posibilitatea să mai adaug ceva, astfel, am introdus și o pagină de jurnal despre Brâncuși, tradusă, cu ajutorul unui profesionist, în limba engleză. Iar pagina a suscitat așa de mult interes, încât, pe urmă, am început să primesc tot felul de întrebări, online, care punctau aceeași curiozitate: dacă scrisesem o carte despre Brâncuși sau, în cazul în care nu se întâmplase încă, dacă intenționam să o fac. Din păcate, printre curioși a existat și un „fals”, unul insistent, care mi-a trimis o ofertă interesantă, și ea la fel de… falsă, însă, cum până să aflu adevărul, mă apucasem de scris, odată începută micromonografia, oricum nu-mi trecea prin gând să mai renunț la ea.
La un moment dat, în timpul redactării, am simțit nevoia să cer ajutor unei persoane care avea cunoștințe în domeniul Antropologiei, căci, mie, îmi lipseau. Astfel, am apelat la soțul meu, Dan Trestieni, sociolog de profesie, pe care l-am rugat să se ocupe de scrierea anumitor părți – una dintre acestea este diada intitulată „Brâncuși și James Joyce”, care, deși conține doar câteva pagini, are în spate o pregătire extrem de minuțioasă, Dan fiind și un pasionat al cărților lui Joyce. În felul acesta, cu aportul meu – partea poetică, informații, cunoștințe din domeniul Istoriei Artei, și cu aportul lui, în materie de Antropologie, cred că ne-am completat, textul neevidențiind diferențe de stil care să deranjeze lectura cititorului.
Terminată, micromonografia a fost primită cu foarte mult interes, mai ales de Muzeul Țăranului Român, al cărui director, domnul Virgil Ștefan Nițulescu, după ce a citit-o, a dorit să o aibă pe rafturile bibliotecii de acolo.

Evenimentul organizat de RomBel, acasă la EuropaNova, s-a demonstrat unul, pe cât de special, pe-atât de straniu.
Special, pentru că s-a dorit celebrarea unei părticele din istoria unui popor: o Românie a omului trecut în neființă, dar al cărui nume a rămas viu în hrisoavele Timpului Istoric, alături de o Românie a omului modern, care încearcă să-și făurească un renume sau, acolo unde deja există, să și-l mențină nepătat, în ciuda tuturor tentațiilor vremii.
Straniu, încântător de straniu, fiindcă în sala cu invitați, cu tablouri și volume ale autorilor români, cu imaginea soților Trestieni pe un monitor, dar în prezența fizică, reală, a fiului lor și a familiei sale, trei stări de suflet și de cuget – curiozitatea, patima slovelor, dragostea pentru frumos – respirau acel vânticel al speranței, al biruinței și al convingerii că nu Timpul, ci, numai omul este cel care decide când și cum să-și scrie istoria!
Lectură, discuții despre artă și cultură, un scurt moment online cu violonistul Sabin Penea, solist al Ansamblului de Muzică Veche „Anton Pann”, care ne-a delectat cu Maria se preumbla – un vechi colind, aprecierile din partea Ambasadei României și a Institulului Cultural, versuri citate și recitate de cei prezenți în public, oricât de „specială”, oricât de „stranie”, seara s-a încheiat în acorduri de alte colinde și cântece folk, interpretate de Antonio Nyerjak.

Multe au fost versurile fredonate de Toni, care mi-au mângâiat ființa. Nu știu însă de ce, dar dintre toate, acelea ale jurnalistului băimărean Mircea Crișan parcă evocau melodios starea de suflet a maestrului modelator de infinituri, în timp ce inciza Sărutul într-un bloc de piatră:

„De-aș învăța să fac agheazmă
Din șoapte, ca să mă astâmpăr,
Te-aș lua din starea de fantasmă,
Să nu-ți dai seama dacă sufăr…”

Și cu ele legânându-mi gândurile în drum spre casă, m-am urcat în bus, șoptind, aproape mut, Timpului Istoric: „Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.” (Constantin Brâncuși)
O murmureală de cuvinte sacre, născute din înțelepciunea nobleței simplități brâncușiene…

sursa foto: arhiva personală