Beti

Text de Liliana Elena Simion – autoare premiată în cadrul concursului tematic Miss Lizzi, un concurs organizat de Elena Toma, în parteneriat cu Timpul Bruxelles

Îl pierdusem pe Francisc, motanul. Un roșcovan inteligent, care îmi răspundea când îl strigam de la fereastră, apoi, se așeza cumințel în fața interfonului, și vecinii mă sunau că mi-a venit odrasla! Ba, mai mult, mă conducea mândru, cu coada catarg, până la intrarea în școală, ca un cățel credincios.
Doar că, într-o zi, nu s-a mai mai întors din „peregrinările” sale. Iar după câteva luni de căutări disperate, cu lipiri de afișe pe stâlpi și mii de lacrimi vărsate, băieții mei s-au gândit să-mi facă o surpriză.
Vin eu acasă, de la școală; nu se auzea nicio mișcare. Intru în living, când, jos, pe covor, un ghemotoc roșcat, cu lăbuțele și platoșa albă, cu un cap mai mare decât trupul și doi ochi imenși care mă priveau cu iubire, cu o codiță lungă și subțire, pe care o flutura întocmai unui pendul grăbit, căscă zgomotos. Pe urmă, îmi aruncă o privire care ar fi topit și ghețarii Alaskăi.
Năzdrăvanii mei băieți erau „pitiți”, tăcând mâlc, în dormitor, probabil cu urechea lipită de ușă, râzând pe înfundate; știam și eu cam ce fac, dar, i-am ignorat… Acum, aveam treabă cu ghemotocul din blăniță.
Mă aplec, iau animăluțul în brațe; el începe să scheaune, îmi linge fața, eu îl strâng la piept și mă întreb, așa, ca să mă aflu-n treabă:
-Cine ești, cuțule, ce-i cu tine aici?
Șmechera începe să aplice „procedeele” clasice ale școlii canine: tăvăliri pe covor, rostogoliri și niște tumbe. O iau din nou în brațe și dau verdictul:
-Cuțu, Cuțu, tu n-ai să mai pleci niciodată de-aici!
Năzdrăvanii de dincolo, cu urechile pâlnie, apărură, spășiți, la ușă. Nici nu trebuiră să mă întrebe: „Păstrăm cățelul?”, fiindcă pe Beti, oricum, aș fi adoptat-o.
Astfel, boxerița iubită și răsfățată fu vaccinată, cipată, obținând, bineînțeles, un buletin cu poză și amprentă!
La început, îi oferisem o pernă uriașă, roșie, să se odihnească, apoi, cum scheuna întristată, o primii în pat. Atrăgându-i, însă, atenția:
-Numai noaptea asta; de mâine, jos, pe pernă!
Bineînțeles că „mâine” s-a transformat într-un alt „mâine”, patul devenind unicul culcuș al drăguței noastre Betica. Dar, ia ghiciți: cine o plimba zilnic, chiar în zori, când și cocoșii încă moțăiau, cu creasta căzută pe ochi, pe bara cotețului?
Eu, desigur…
Mai ieșea Cătălin, drăgălașul meu fiu, dar, rar, și, culmea, dintre toți membrii familiei, șmechera pe el îl prefera, eu rămânând un fel de angajat. Pentru că părea nu să-mi fi luat câine, ci, să fi intrat la stăpân. Beti era șefa mea!
Ne pregăteam de Crăciun, cea mai frumoasă sărbătoare a sufletului meu. De aceea, ca orice puișori de români, în afara pregătirii spirituale, trebuia să umplem frigiderul.
Astfel, pe 23 decembrie, o cratiță pântecoasă de sarmale picante, asezonate cu afumatură rumenită, era gata, în cuptor. O las să se odihnească, mă îmbrac frumușel și mă îndrept spre parohia mea, la concertul de colinde.
Ascult, aplaud, lăcrimez, apoi, mă îndrept spre casă, privind cerul, în așteptarea fulgilor de nea.
Ajung la ușă, încă fredonând: „Noel, Noel… s-a născut Emanuel!”
Prin încăperi, liniște și pace; Beti dormea, sforăind ca un tractor, cu burta în sus, pe canapea. Eu, pâș-pâș, la bucătărie, pentru capitolul al doilea: salata de boeuf.
Cratița cu sarmale, văduvită de capac!
Mă uit, scot un chiot, mai fac un pas, mă mai uit o dată… Mâncarea din cratiță dispăruse pe jumătate! Ca prin farmec. Amintindu-mi o poezie din copilarie, o întreb pe Beti:
-Cine mi-a umblat prin oale?
Le găsesc, acuma, goale!
Dragă Beti, nu-oi fi tu?
Dă din coadă – cică nu -,
Dar sarmale, peste tot; și pe labe, și pe bot!
Episodul fu trecut cu vederea, însă, aveau să urmeze multe altele. Beti fura de rupea, sforăia și cânta cu capul pe spate când ne sunau telefoanele!
Și totuși, ne-a adus un potop de iubire necondiționată, a fost nelipsită din excursii, din vacanțele petrecute la Măgura, chiar din vizitele pe la prieteni; fiindcă nu o lăsam niciodată singură. Doar făcea parte din familie!
A devenit înger după 12 de ani, când un cancer mamar hain și viclean ne-a răpit-o. Am unit-o cu pământul în grădina de la Măgura, unde, pe când trăia, alerga în voie, simțindu-se nespus de fericită.
Azi, un vișin generos și dulce, înconjurat de câțiva trandafiri înmiresmați, îi străjuiesc, împreună, mormântul…