Den goda viljan, un deceniu din povestea familiei lui Ingmar Bergman

Den goda viljan – The Best Intentions, 1992, cu o durată de 180 de minute, este o dramă suedeză regizată de scenaristul danez Bille August, om de film și de televiziune.
Scenariul peliculei aparține lui Ingmar Bergman – regizor, producător, scenarist și dramaturg suedez -, o povestire parțial autobiografică, ce prezintă relația complexă dintre părinții săi, Erik Bergman și Karin Åkerblom. În film, aceștia sunt redenumiți Henrik și Anna, dar își păstrează adevăratele nume de familie.
Pelicula redă perioada în care Henrik îi face curte viitoarei sale soții și primii ani, destul de dificili, ai mariajului lor, până în momentul în care Anna rămâne însărcinată cu cel de-al doilea fiu, Ingmar, Den goda viljan acoperind, astfel, primii zece ani din viața cuplului Bergman – neoficializat, logodit, apoi, căsătorit.
Ingmar Bergman a scris scenariul bazându-se pe câteva notițe dispersate și pe conversațiile cu părinții săi, din ultimii lor ani de viață, pelicula fiind considerată o continuare a filmului regizat de el în 1982, Fanny and Alexander. Totuși, odată retras din activitatea regizorală, după Fanny and Alexander, Bergman l-a ales pe Bille August să-l înlocuiască pentru această peliculă, profund impresionat de filmul său Pelle erobreren – Pelle the Conqueror, 1987, pe care l-a vizionat de șase ori. O alegere condiționată de un singur lucru: actrița Pernilla August, pe-atunci, soția lui Bille, să fie distribuită în rolul Annei.
La momentul respectiv, Den goda viljan – Cele mai bune intenții s-a clasificat printre cele mai scumpe filme suedeze produse vreodată, fiind o versiune condensată a unei miniserii TV – alcătuită din 4 părți, cu o durată de 329 de minute și difuzată pentru întâia oară chiar în ziua de Crăciun a anului 1991.
Den goda viljan, însă, a avut premiera în Mai 1992, în cadrul celei de-a 45-a ediții a Festivalului de Film de la Cannes, Bille August reușind să obțină cu creația sa trofeul Palme d’Or, iar Pernilla August, Premiul de interpretare pentru cea mai bună actriță.
Filmul este deosebit de serios, uimitor de inteligent și presărat cu scene imprevizibile. Deși începutul pare să descrie povestea de dragoste a doi oameni care trăiesc vieți extrem de diferite, și care se îndrăgostesc, fulgerător, la prima vedere, pe parcurs, lungmetrajul adoptă un ton considerabil mai întunecat.
În vara anului 1909, un student la Teologie, chipeș, dar sărac, ce se întreține dintr-un împrumut primit de la mătușile sale, întâlnește pe unica fiică a unei familii înstărite. O familie care locuiește în Uppsala, considerat centrul ecleziastic și universitar al Suediei.
Henrik, interpretat de Samuel Fröler, trebuie să înfrunte dezaprobarea severă venită din partea mamei alesei sale, al cărei dezgust față de trecutul lui o împinge să-l șantajeze pentru a rupe logodna. Între timp, propria-i mamă se arată la fel de lipsită de entuziasm, considerându-i pe cei din familia Åkerblom niște snobi, iar legătura fiului ei cu fiica lor, sortită eșecului.
Cuplul scenarist-regizor demonstrează capacitatea extraordinară de a pătrunde în inima acestei relații, cu efectele-i dureroase, cu tot. Curând, devine evident că Henrik este, de fapt, un bărbat fățarnic, intransigent și pedant, al cărui egoism poate fi egalat doar de incapacitatea sa de a oferi oricui altcuiva suportul emoțional de care are nevoie, și nu protagonistul mai slab cotat, căruia spectatorii să-i țină partea. Ceea ce se petrece ca o consecință directă a acestei realizări este că Anna devine eroina peliculei, datorită perseverenței, generozității și compasiunii care-i lipsesc soțului său. Și chiar dacă în anumite momente se comportă melodramatic, ea deține o calitate de care Henrik are o disperată nevoie: empatia!
Interpretarea uluitoare a Pernillei August surprinde întru totul complexitatea personalității Annei, trecând, cu o sinceritate curajoasă, prin variate stări emoționale – uneori, ușor inconfortabil de vizionat.
Când cei doi se căsătoresc, mutându-se, apoi, în regiunea rece, brutală de-a binelea, din nordul Suediei, iese la iveală o criză maritală, devenind evident că percepția de sine a lui Henrik – care se vede ca un erou clasic, ce depășește dificultăți teribile -, e diametral opusă nevoilor Annei: cea de afecțiune și cea de conexiune umană. În ciuda faptului că ea își găsește o oarecare mângâiere în îngrijirea bolnavilor, tânjește după căldura și siguranța emoțională a căminului său din Uppsala.
Este, în bună măsură, meritul interpretării Pernillei August să nu considerăm acest lucru drept egoist, ci, să-l înțelegem și să-l susținem.
Interpretarea rolului lui Henrik, de către Samuel Fröler, nu se ridică la același nivel, dar actorul suedez se descurcă suficient de bine pentru a ne determina să urmărim o figură dezagreabilă și extrem de iritantă, în același timp, asemănătoare unuia dintre soții din filmul Viskningar och rop – Cries and Whispers, regizat de Ingmar Bergman în 1972. Fröler ne face să înțelegem că acest personaj agasant este produsul unei culturi care a reprimat în mod sistematic emoția, indicându-ne, însă, că Henrik are și calități pozitive, conștiința sa socială fiind semnificativă.
Nota de optimism a filmului e dată de capacitatea ambelor personaje de schimbare și creștere, lucru ce demonstrează că Bergman, după toți anii de disperare tipic scandinavă, față de nebuniile omenirii a găsit o acomodare între încercările și darurile vieții.
În 2022, poate părea incredibil, dar a existat o perioadă în care Bille August era considerat una dintre cele mai strălucitoare speranțe ale cinematografiei europene, după realizarea acestui film și a remarcabilului Pelle the Conqueror. Doar că de atunci, o mare de celuloid s-a revărsat printr-o mulțime de proiectoare, iar Bille August, după pelicule mai puțin reușite, precum The House of the Spirits – Casa spiritelor, 1993, și Smilla’s Sense of Snow, 1997, pare să se fi rezumat în anii ’90 la regia episoadelor din serialul The Young Indiana Jones Chronicles – Aventurile tânărului Indiana Jones, 1992-1993, fără ca peliculele regizate în ultimul deceniu să-i întărească reputația excepțională de care s-a bucurat o perioadă.
Cu toate acestea, Den goda viljan rămâne o dovadă că succesul lui inițial a fost mai mult decât justificat. Filmul e unul de artă, lent, stabil și ne convinge, într-o manieră consecventă, de calitățile regizorale ale lui August, care, de-a lungul a trei ore, acumulează mici detalii. Detalii răsfrânte, apoi, într-un final satisfăcător, dar destul de departe de-a fi, în mod tradițional, unul fericit.
Munca directorului de imagine Jörgen Persson, din prima jumătate a lungmetrajului, se dovedește la fel de bogată, pe cât e de rece cea din a doua jumătate. Ca în cazul directorului de imagine Sven Vilhem Nykvist, pentru Fanny and Alexander, în ciuda originilor peliculei într-o miniserie de televiziune, rezultatul este complet unul cinematografic.
Secvențele vizuale ne rămân în memorie mult timp după terminarea filmului: Anna, mutată în interiorul sanatoriului elvețian, pe un pat de spital, prevăzut cu rotițe, în fundal, zărindu-se munții înalți; tânăra familie Bergman, strângându-se reciproc în brațe, protejându-se de nopțile reci, specifice nordului Suediei; un copil necăjit, Petrus, ce-l poartă pe bebelușul familiei Bergman prin zăpadă, până la marea înghețată; căldura Crăciunului petrecut în familie, la Uppsala, apoi, momentul final al filmului – cuplul Bergman stând pe bănci diferite într-un parc. Împreună, totuși, separați.
Bille August face minuni și cu actorii distribuiți în rolurile secundare, un bun exemplu fiind Max Von Sydow, evidențiat de cel al tatălui Annei, care nu dorește decât o viață împlinită pentru fiica sa iubită.
Deși intimidant de lung, Den goda viljan are o putere cumulativă, rezultată din ritmul deliberat și ocazional care explodează în captivante scene de confruntare. Scene tăioase, insultătoare, dar, copleșitor de adevărate.
Palmaresul peliculei include două Premii Guldbagge (1), dintr-un total de 6 nominalizări, acordate Pernillei August, pentru cea mai bună actriță, și lui Ingmar Bergman, pentru cel mai bun scenariu.

(1) – Premiile Academiei de Film Suedeze, un echivalent, pe plan național, al Premiilor Oscar

sursa foto: IMDb site