Mihai Eminescu și cifrele din viața lui

Ziua de 15 ianuarie am reținut-o de când am auzit prima oară numele de Eminescu. Pe măsură ce i-am citit și studiat la școală operele, mi s-a întipărit cumva în minte că mijlocul lui ianuarie este în fiecare an despre el, despre cel mai mare poet român din toate timpurile. La 171 de ani din data în care, în Botoșani cel de-al 7-lea copil al familiei Eminovici vedea lumina zilei sunt sigură că majoritatea dintre noi se trezește în minte cu versurile lui, veșnic actuale. Precum banda unui magnetofon, ele încep singure să se deruleze. În ce mă privește, nu a existat pădure pe care să n-o străbat pășind cu versul „Fiind băiet, păduri cutreieram..” sau an în care să nu-mi fi adus aminte de cel mai celebru oximoron din literatură („suferință tu, dureros de dulce…”) sau fără să recit în gând, singură fiind, „Te întreabă și socoate/ Ce e rău și ce e bine/ Toate-s vechi și nouă toate/ Vreme trece, vreme vine…”. 

Versurile lui Eminescu mi-au intrat în suflet pe când eram doar un copil, în Școala primară citind întâmplător ceva semnat de el. Pe atunci, nici măcar nu știam că el le-a scris. Știu doar că unul dintre colegii mei, care era foarte liniștit, mi-a adus pe bancă un bilețel. Am citit curioasă: „Abia atingi covorul moale/ Mătasea sună sub picior/ Și de la creștet până-n poale/ Plutești ca visul de ușor!”. Și, cum băiatul nu a pus aceste versuri și în ghilimele, am crezut mult timp că este o poezie scrisă de el pentru mine. Special dedicată și compusă mie. Și am făcut foarte bine. Cred că așa ar trebuie să gândim noi, doamnele, când citim câte o poezie mai romantică: să ne simțim ca și când doar nouă ne-ar fi dedicat-o autorul ei, ca și când noi am fi fost muza.

Apoi au mai trecut anii și am învățat la școală „Scrisoarea a III-a” sau un fragment din  poezia „Călin, file din poveste”, care era o încântare de poezie în vremea copilăriei și care încă-mi place la fel de mult. 

Când în programă a urmat „Luceafărul”, știu că am fost atât de bucuroasă, încât m-am pus pe învățat strofe. Așa mult mi-a plăcut că m-am îndrăgostit iremediabil de opera lui Eminescu. Până atunci nu-mi plăcuse să învăț pe de rost poeziile. Mi se părea o pierdere de timp. Să nu pot interveni cu nimic, ci doar să memorez și să rețin până și semnele de punctuație. Însă, în cazul Luceafărului am putut. 

În liceu, la limba română, materia mea preferată din primii 12 ani de școală, am avut marele noroc să am cea mai bună profesoară pe care o puteam avea. Ca o teorie a compensației oarecum pentru că nu am putut urma un liceu cu profil umanist. Și ea ne cerea ca la final de an sau de semestru, nu mai știu exact, să avem fișe biografice cu toți scriitorii pe care-i studiam. Și noi, conștiincioși, ni le așezam frumos. Pe mine partea asta mă pasiona extrem de mult pentru că de mică mi-au plăcut biografiile. Și cifrele, probabil. Așa că adunam câte 4-5 pagini cel puțin la fiecare scriitor în parte, memorând din scris când s-a născut, unde, din ce familie se trage și așa mai departe. Și, desigur, fișele mele cu datele biografice culese nu doar că primeau nota 10 mereu, dar erau și exemplu pentru ceilalți colegi: „priviți, așa trebuie să arate dosarul vostru. Florina plimbă-te printre bănci și arată-le!” parcă-mi răsună și acum în minte vocea celei mai elegante și mai culte profesoare din liceu.

Eu azi nu mi-am propus să vorbesc despre opera lui Eminescu, pentru că am realizat că, începând de anul acesta, din luna ianuarie, și nu întâmplător, îl văd pe marele nostru poet altfel. Cu ochi nu doar de cititor, ci și cu ochi de mamă sau de om ce a învățat să trateze lucrurile interdisciplinar. Dacă tot a trebuit să mă plimb prin lumea cifrelor în clasele IX-XII, să fac balanțe și bilanțuri, în loc să aprofundez opera marilor noștri scriitori, la asta mă voi rezuma și azi. Și vreau să vă întreb pe dumneavoastră dacă vă aduceți aminte cum ne spuneau profesorii că Mihai Eminescu a fost al 7-lea copil dintr-o familie de 11 copii? Mai știți la ce vă gândeați atunci? Eu îmi amintesc perfect: 11, 7, 1850, 1889 și ultimul număr, cel mai încărcat de tristețe și de semnificație, poate, 39. Voi reveni la el. Atunci erau doar cifre.

Azi, în acest mijloc de ianuarie al anului 2021, ele nu mai sunt doar cifre, sunt bucăți, frânturi de suflet, sunt emoții și trăiri, dureri și lacrimi amare. E melancolie, sunt regrete, disperare probabil și amintiri. E viața lui Eminescu, cu bune, dar, parcă, mai mult cu rele. Și o să să spun mai jos de ce.

Ajutată de datele de pe Wikipedia (1) coroborate cu cele de pe Doxologia (2), am vizualizat casa în care se năștea Mihai Eminescu, o casă plină de copii. Astfel, când s-a născut, în 1850, avea un frate de 9 ani (cel mai mare dintre toți, întâiul născut – Șerban), un altul de 7 ani – Niculae, un al treilea frate de 6 ani – Iorgu, apoi Ilie, de 4 ani. Înainte de Ilie se născuse Ruxandra, dar ea a trăit doar câteva luni, apoi Maria de 2 anișori. Deci în ziua nașterii lui, Eminescu avea 4 frați băieți și o soră. Ilie, cel cu 4 ani mai mare ca Eminescu „îi devine și prietenul cel mai bun”, probabil fiind cel mai apropiat de vârsta lui. După Mihai, mama lui, Raluca, mai naște 3 copii, pe Aglae, peste 2 ani de nașterea lui Eminescu, apoi pe Harieta mai mică decât el cu 4 ani, pe Matei, mai mic cu 6 ani și ultimul, pe Vasile care trăiește doar 1 an și jumătate.

M-am gândit mereu că în familiile cu mulți copii trebuie să fie tare bine că se ajută unii pe alții și au cu cine să se joace. Din păcate, viața lui Eminescu este marcată de pierderea fraților, ca un blestem, unul câte unul. Primul piere ultimul născut – Vasile, apoi când Mihai are doar 5 ani, decedează sora lui Maria la doar 7 ani și jumătate, Ilie, bunul lui prieten de joacă moare la doar 17 ani când Mihai are vârsta adolescenței (13 ani). Și, deși orice om care vede datele astea, gândește că e suficient și că ar trebuie să se termine cu atâta durere, să înceteze suferința asta, viața are planurile ei, iar soarta crudă îl lovește în continuare pe marele nostru poet răpindu-i și alți frați. În perioada în care orice om ar trebui să se bucure de tinerețe, (între 23 de ani și 34), Mihai își pierde ultimii 3 frați (pe Iorgu, Niculae și Șerban). Nici măcar să-mi imaginez nu pot ce o fi fost în sufletul lui văzând cum râmâne fără cei cu care a mâncat la aceeași masă, născuți toți din aceeași mamă. Mama lui Eminescu, se pare, decedează și ea tot în acea perioadă a tinereții lui, adică atunci când el avea 26 de ani. Și, la fel ca alte eroine din literatură, cu siguranță că și Raluca Eminovici este în rândul sfinților pentru că, de o așa cruce, rar am mai auzit. Și n-aș fi știut până azi dacă n-aș fi făcut aceste calcule și nu aș fi citit mai atent.

Revin la 39 pentru că atunci când eram în liceu nu-mi puneam deloc problema oare cât înseamnă acest număr pentru o viață de om? Mult, sigur nu e. Dar, dacă e puțin, cât e de puțin? O să spun doar atât: zilele trecute am stat și am văzut un documentar lung despre viața lui Charlie Chaplin (3) și am aflat nu doar că a trăit 88 de ani, dar și că acest mare geniu și-a cunoscut iubirea vieții, dacă o pot numi așa, la vârsta de 52 de ani și această femeie, devenită soția lui, i-a dăruit ulterior nu mai puțin de 8 copii. Iată cam cât înseamnă acel 39 al lui Eminescu ce mă intriga pe mine în liceu. Oare, dacă ar fi trăit 88 de ani cât ar mai fi putut crea, literar vorbind? Dar, printr-o coincidență a sorții, nu trebuia să fac atâtea calcule ca să înțeleg cât de tânăr sau bătrân este un om la 39 de ani, ci ar fi fost de ajuns să mă uit în oglindă pentru că săptămâna asta am aflat pe pielea mea ce înseamnă să pătrunzi în tainele ultimei cifre ale deceniului al treilea dintr-o viață de om. Paralela între Eminescu Și Charlie Chaplin pentru că este o paralelă și nu o comparație nu ne poate duce cu gândul decât la vorbele pline de înțelepciune rostite de Johann Moritz „În viață nu este cum vrea omul, ci cum vrea Dumnezeu.” (Ora 25 – Virgil Gheorghiu).

Acum, după atâtea cifre, mi-e mult mai lesne de înțeles de ce motivele din opera eminesciană sunt cele precum fugit irreparabile tempus, fortuna labilis sau vanitas vanitatum. Sensibilitatea excepțională arătată în dragostea față de istoria țării noastre și față de natură, i-au alinat probabil suferințele pricinuite de pierderea atâtor suflete dragi într-o viață prea scurtă pentru câte avea de oferit. M-am oprit să calculez de la un punct când am realizat că pur și simplu nu pot să număr câte persoane dragi a pierdut acest om în scurta lui existență. Și, în ciuda adestinului crunt, el nu s-a abătut de la drumul lui, a creat o operă inestimabilă și ne-a lăsat o moștenire extraordinar de valoroasă. Perfecțiunea stilistică pe care a găsit-o în fiecare vers probabil i-au ținut mintea ocupată ca să nu cadă pradă deznădejdii și depresiei pentru că este clar că el, Mihai Eminescu a avut o viață excepțională trăită în împrejurări cu totul și cu totul excepționale așa cum doar geniile pot avea. 

Indiferent de orașul sau țara în care alegem să trăim, de școala și programa școlară pe care copiii noștri o au, cred cu tărie că este de datoria noastră ca părinți să-i ajutăm pe copii să descopere opera vastă a celui care a fost cel mai mare peot român, cel cu care noi toți ne mândrim. Familiarizându-i pe copii cu poeziile lui Mihai Eminescu, câștigăm cu toții: noi ne îmbogățim cultural, copiii descoperă frumusețea ascunsă în versuri, iar el, marele poet, devine așa cum s-au autointitulat mereu: „nemuritor și rece”.

Pentru că nu se cade să închei aceste rânduri cu propriile mele cuvinte, vă las mai jos rândurile pline de înțelepciune, de admirație și de adevăr ale scriitorului Octavian Goga (4):

„Eminescu este și va rămâne cea mai reușită incantație a geniului românesc. Vremea de astăzi cu toate izbânzile ei îi aparține. A biruit crezul lui. Tot viforul de dărâmare și tot avântul de reclădire țâșnește din fulgerele lui. Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvânt ideea integrității naționale cu toate atributele ei logice”.

Bibliografie:
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu
2. https://doxologia.ro/raluca-iurascu-eminovici-dulcea-mama-lui-mihai-eminescu
3. https://www.imdb.com/name/nm0000122
4. Puterea cuvintelor, Victor Duță, București 2005

sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu