Și eu sunt român

Și eu sunt român e un text pe care l-am scris și publicat în luna decembrie pe Facebook. Pentru că revista noastră de abia lansată are și va avea întodeauna rădăcini adânci înfipte în România, îl găsesc foarte potrivit pentru debutul nostru.

LMA, România și toate cele! Tot e în aer iz de sărbătoare. Este 1 decembrie și m-am gândit să aduc în discuție subiectul apartenenței. De când am emigrat, am fost, în mare parte, înconjurată de români. Lucky me, ați spune. Asta e relativ, dacă vrei să-ți expandezi conexiunile, te simți limitat de aspectul ăsta, dacă ești compatriot care se rușinează cu originea de cum aude în preajmă dulcele nostru grai și se preface că-i orice, numai român nu, atunci comunitatea românească te exasperează. Dar străinii spun: și eu sunt român.

N-are nicio importanță unde mă situez sau cu ce fel de conaționali m-am intersectat în ultimii nouăsprezece ani. Important e să vă zic c-am descoperit ceva tare fain: sentimentul de apartenență nu este întotdeauna generat de origine, etnie sau rasă. N-o să vă vină să credeți, dar mai repede aud: și eu sunt român de la o persoană care-și are o cu totul obârșie, decât de la ai noștri. Sigur, există și excepții. Și  în marea asta compactă de români stabiliți în Belgia, excepția este numeroasă. Dar, iar, nu despre ei încerc eu să vorbesc.

M-am lovit de sintagma asta de mai multe ori, însă doar vreo trei sunt memorabile și merită consemnate.

Primul și eu sunt român a fost rostit de un curier de la DPD. Când mi-a sunat prima dată la ușă, a pronunțat prenumele Dragoș cu cea mai mare naturalețe. Arareori un străin îl poate rosti fără a se poticni. Am ridicat din sprâncene și nigerianul a zâmbit cu toată gura, dezvelindu-și dantura de un alb năucitor:

Eu sunt român!

Pe bune?! am făcut. Da. Am stat la Timișoara, again, fără accent, și am studiat acolo. Mi-a plăcut așa tare că am rămas opt ani. Acum sunt român. A mai venit cu pachete, ani la rând, și era fericit să schimbe o vorbă cu o compatrioată de-ale lui. Genial, nu?! 

A doua întâmplare a avut loc în plictisitorul C&A din sat de la mine, în 2019. Era vară, rămăsesem pe minus cu tricourile și eu și juniorii și cum ne era în drum, am dat o razie prin el. Am ajuns în dreptul casei de marcat, dar taman acolo, am început să ne dubităm excesul de hainele alese de pe umerașe. Și cum tot ne dădeam cu părerea: ăsta-mi vine?, de asta ce zici?, crezi că-i ok?, îl iau sau nu? și câte și mai câte, am rămas deoparte, să se poată ocupa de ceilalți clienți. Când ne-am hotărât, ne-am dus triumfători la casă. O chinezoiacă mică, toată numai zâmbet. Noi: Bonjour, ea: bună ziua. Pardon? am făcut toți trei ochii mari și ea ne-a asigurat c-am auzit bine: ce mă bucur că v-am auzit vorbind.

Și eu sunt româncă.

Da, da, iubitul meu e român și mă învață să vorbesc românește.  Bravo, chérie! 

Ultima e recentă. În septembrie a împlinit junioara șaptesprezece ani și cum pandemia ne-a limitat posibilitățile de a o suprinde cum aveam bunul obicei, am rezervat, resemnați, o masă la un libanez din sat. Restaurant bun, rafinat, întotdeauna măncaserăm bine acolo și, ce să mă mai ascund după deget, e bucătăria mea preferată. De data asta s-a ocupat de noi patronul și un chelner în vârstă, ambii de origine libaneză. Bătrânul știa toate trucurile, avea aerul să se înțeleagă de minune cu șeful care ne încerca să ne convingă să alegem o sticlă scumpă de vin. Ce mai, era tipul ăla de chelner care stă și-ți dă sfaturi și-ți rezolvă cel puțin trei din cele cinci probleme majore. Cum ne-a auzit ciripind, s-a băgat repejor în vorbă: vaiii, nu se poate, sunteți români!

Și eu sunt!

Am stat în România mulți ani. Ei, pe bune?! Toate astea în cea mai naoșă limbă română. Niciun accente, nicio ezitare. Sigur c-am fost curioși: când ați stat? Din ’70 până în anii ’85. Dar în ultima parte n-a mai fost așa bine. Veniseră vremurile grele când nu mai aveam cum să ne întreținem. Am călătorit mult: București, Arad, Constanța, Iași. Ah, Iași, tare frumos oraș. Chiar așa, eu nici n-am văzut Iașul, iar el nu mai prididea cu poveștile de la Iași. Venea când și când, mai umplea câte un pahar gol, mai turna o poveste, iar eu îl ascultam și speram să aibă multe pahare de umplut căci mi se părea că trăise niște vremuri tare mișto și acumulase istorii cât pentru o viață. 

Așa că, vă spun cu inimă deschisă:

Și eu sunt româncă!

Am emigrat în 2001, am crezut că e temporar, n-a fost, s-a permanentizat, însă… ce contează unde ne poartă drumurile când în cale ne poate oricând ieși un nigerian sau o chinezoaică sau un libanez care se simt români, mai români decât mulți dintre noi.

Citește și articolul Conversație cu tine.