„Endgame. Jocul Final: Cheia Cerului”- de ce anumite cărți nu ar trebui să aibă o continuare

Revin, la aproximativ 9 luni de la scrierea recenziei primului volum, cu impresii despre cel de-al doilea.

Trebuie să admit faptul că, atunci când am citit „Endgame. Jocul Final: Convocarea”, de James Frey și Nils Johnson- Shelton, ritmul alert în care se petrecea acțiunea, personajele a căror viață a fost dată complet peste cap, schimbările bruște de situație, toate acestea m-au făcut să nu mai las cartea din mână până când am terminat-o. În ceea ce privește „Cheia Cerului”, lucrurile stau… puțin diferit.

Romanul debutează cu Sarah Alopay și Jago Tlaloc, doi dintre cei nouă Jucători rămași în viață, acum aliați, care trebuie să dea piept cu urmările declanșării Evenimentului. Un lucru pe care ei, asemenea celorlalți Jucători, nu îl știu încă este acela că sunt căutați de CIA, care încearcă să găsească o modalitate de a opri sfârșitul lumii din a avea loc.

Ce mi-a plăcut la acest volum, înainte de a trece la tot ce m-a „deranjat”, este faptul că anumite personaje care nu au participat mai deloc la acțiunea volumului predecesor acestuia sunt, acum, „scoase de la naftalină”, personaje precum Hilal ibn Isa al-Salt, axumitul, sau Aisling Kopp, celta La Tene. Cu toate acestea, alte personaje extrem de îndrăgite de fanii seriei au fost, mai mult sau mai puțin, ucise cu brutalitate.

Trecând mai departe, înainte de a spune prea mult și a divulga, așadar, mai mult decât mi-am propus, aș vrea să încep prin a spune că, la drept vorbind, această serie este și ar fi trebuit, fără niciun dubiu, să fie, ei bine, o serie. Justificarea e simplă: sunt trei Chei care trebuie găsite, deci trei romane urmează a fi scrise. Nemulțumirea mea pornește, însă, de la nenumăratele posibilități pe care forma finală a acestei cărți le-ar fi putut avea și pe care, bineînțeles, nu le are. Introducerea anumitor personaje atât de târziu în acțiune, precum și existența unor secvențe îngreunează, mai mult, citirea romanului decât facilitează ușurința. Suspansul și extazul cu care am citit primul volum al seriei sunt de mult uitate, în schimb un sentiment de plictiseală și frustrare le-a luat locul.

Recunosc cu foarte multă umilință că încă nu am reușit să termin cartea, ci mai am în jur de 100 de pagini (ce pueril mi se părea acest număr de pagini necitite cândva, acum aproximativ 4 luni), iar finalul mi se pare mai mult un ideal inimaginabil decât un lucru ce l-aș putea atinge cu o foarte mare ușurință.

În încheiere, aș dori să adaug că, deși toate așteptările mele în ceea ce privește al doilea volum al trilogiei au fost distruse din rădăcini, sper din toată inima ca toate acele secvențe pe care le-am crezut a fi lipsite de importanță și fără noimă să se demonstreze a fi esențiale plot-ului ultimului volum, întrucât chiar aștept cu nerăbdare să îl citesc (bineînțeles, dacă voi termina cele 100 de pagini restante până la sfârșitul acestui an).