Festinul

Festinul, autor Nicolae Suciu, publicat de Editura Vatra Veche (Târgu-Mureș) în anul 2022, 385 de pagini.

Nu este cazual faptul că l-am cunoscut pe autorul acestei cărți chiar la un festin de zile mari, cu prilejul festivalului Zilele Iei, zilele poeziei de la Tg. Lăpuș, în luna iunie 2023 (organizat de Primăria Tg. Lăpuș, coordonat de scriitoarea prof. Valeria Bilț). Făceam parte din delegația de la Roma. Domnul Nicolae Suciu s-a apropiat de mine și mi-a întins romanul Festinul  după o scurtă prezentare, tipică circumstanțelor de acest gen. A ținut să sublinieze că autograful dânsului se află pe coperta cărții. Târziu, după acel moment intens de replici scurte dar cuprinzătoare, am simțit că mă aflu pe o treaptă mult prea incipientă a scrisului și de asta am încă nevoie să dedic autografe celor ce doresc cărțile mele. Dar, așa cum susținea mereu bunica mea, în viață trebuie să greșim pentru a învăța ce este corect. Am cuprins în brațe romanul domnului Suciu, promițându-i că îl voi citi. Am respectat promisiunea: l-am citit încet, cu mare grijă. Am gustat fiecare cuvânt, fiecare scenă, fiecare personaj. După ce am terminat de parcurs întreaga epopee a cetățenilor urbei Izbeliștea, descrisă cu lux de amănunte, după ce am îndrăgit personajele care trebuiau să treacă prin situații care mai de care mai hilare, unele lipsite de sens, am ajuns la o concluzie foarte interesantă. Am învățat că indiferent de situație, oricât de complicată sau supusă cenzurii ar fi ea, nu trebuie să mă tem de a spune ceea ce consider că este corect sau logic.  Am intrat în pielea autorului care mărturisește ”dragului cititor” dificultatea pe care a avut-o el, omul rezervat ce a fost pus la grea încercare în perioada Covidului, când nu avea de ales decât să scrie în mod voalat, pe postările de pe Facebook, prin texte trimise pe la diverse reviste sau să transmită mesajul său dornic de a fi înțeles prin ficțiunile sale ”bătând șaua ca să priceapă iapa”, simțindu-se ca o picătură de apă într-un ocean.

Voi începe relatarea parcurgerii acestui roman magnific cu întrebarea pe care și-o pune Doru Stirpea, zis și Trompetă, personaj ce însumează (încă din pruncie) toate caracteristicile unui om de cea mai joasă speță.

La această întrebare – ce își găsește locul pe la sfârșitul cărții, în capitolul în care este relatat festinul propriu-zis ce are loc la cabana lui Teo Varvari, unicul personaj care nu trăiește din pensie, îmbrăcând în schimb pielea unui milionar filantrop – va răspunde pe același ton întrebător însuși scriitorul Nicolae Suciu în Scrisoarea de Întâmpinare: ”Iubite cititorule, sincer să fiu, nu știu cine s-ar apuca de scris dacă n-ar avea nimic de spus? De asemenea, nu știu cine s-ar încumeta să treacă peste nenorociri, fără a apela la literatură ca artă a salvării, de unde și rolul taumaturgic și al acestei arte. Oare nu Dumnezeu ne-a dotat și cu această a treia mână sau cu a patra mână, pentru a ne apăra de dușmanii nevăzuți?” (pag.20) și apoi îndemnul episcopului Iustinian către protagonistul Jurnalului Ultimului Meissner: ”…Cu tine se încheie cercul. Scrie, Trebuie să scrii. Știu că nu-ți vine acum. Dar trebuie să o faci…Aceste lucruri, minunate din punct de vedere al eternității, aceste lumi tulburător de frumoase trebuie să rămână într-o carte. Scrie! Pune totul pe hârtie. Numai așa se va închide odată pentru totdeauna acest cerc. Acest șir de destine tragic. Aceasta este calea și tu ești cel ce trebuie să închidă cercul”. (pag. 111)

Cum ideea scriitorului că munca lui ar putea fi inutilă, Nicolae Suciu își pune personajul Ciute să intervină cu dezamăgirile sale și cu sentimentul zădărniciei provenind din convingerea că scrisul nu mai are rost, mai ales pentru că Doru Stirpea își parafrazează des prietenul scriitor, spunându-i ”ce rost mai are să scrii cărți? Dar parcă de-al dracului scriitorii ăștia scriu, măi frate, și mai mult, cu îndărătnicie și cu cât se citește mai puțin. Pur și simplu, nu se pot opri din scris. Vine vremea să fie atâtea cărți în lumea asta, de n-ai pe unde să mai scuipi ori să te culci cu vreo femeie” (pag. 246)

Acestuia, Ciute nu poate să-i răspundă că ”o carte trăiește prin spiritul său…”

Iată cum, prin realizarea unui roman ce are toate atuurile pentru a deveni o mare piesă teatrală, Nicolae Suciu dă voce tuturor tulburărilor adânci, uneori insurmontabile, provocate de Era Covidului. Scriitorul știe că este deosebit de greu să găsească acum, în perioada exploziei mijloacelor de comunicare prin intermediul rețelelor de socializare, o portiță deschisă către inima cititorilor (oare mai există astfel de portițe?) prin care să introducă elementul-cheie ce să lumineze drumul către o conștiință trează și operativă, pregătită și reactivă împotriva manipulărilor care sunt operate de la nivel înalt până la cele mai joase straturi ale politicii actuale.

Relu Ciute este un fost profesor de filosofie ce relatează întâmplările din orașul cu nume predestinat, aflat la voia întâmplării, într-un loc bântuit de o sumedenie de mini-apocalipse, dar foarte supravegheat de nenumăratele camere de luat vederi din centrul orașului (da, acest oraș se numește chiar Izbeliștea). Aflându-se în Era măștii, a distanțării, a declarației pe proprie răspundere și mai apoi a vaccinului, autorul a pus la punct narațiunea deosebit de complexă tocmai pentru a exorciza noțiunea de frică ce s-a insinuat adânc în noi, în toți, obligându-ne la luarea unor decizii pe care în mod normal oamenii liberi nu le-ar fi luat niciodată.

Personajele create cu abilitatea unui artist excelent, au fiecare în parte, caracteristici ce le vor face să devină nemuritoare. Două personaje sunt emblematice pentru amprenta pe care o lasă asupra întregului roman, poate asupra sufletului scriitorului care trăiește iubirea față de aceste două femei în mod total, nedisimulat: mama și Liana (soția) profesorului Ciute.

Aș dori să încep prin a vă spune care sunt impresiile mele legate de personajul Liana, soția profesorului, acea Rut ( femeia model) a lui Booz din Biblie pe care mama lui Ciute o ceruse pentru propriul fiu prin rugăciunile adresate Mântuitorului. Pentru profesorul Ciute, soția sa este un monument de iubire ridicat prin delicatețe, gingășie, sensibilitate, devine o adevărată liană de care un Tarzan al zilelor din Era Covidului și al zilelor-mască se va agăța pentru a rezista tentației de a deveni un nebun iremediabil. Această Rut modernă, obligată la o serie de interdicții de tip mască, distanțare, dezinfectare și testare Covid va fi depistată pozitiv și va fi izolată în ATI, la spital.  Pe parcursul zilelor în care profesorul Relu Ciute nu obține vești de la ea, decât cele provenind de la o infirmieră mai mărinimoasă care îl asigură că soția lui nu are șanse de supraviețuire, va continua să scrie pagini dintr-un jurnal de pandemie.

”Nevoia mea de a o căuta pe Liana peste tot, chiar și acum, când, de o vreme încoace nu mai aveam cum să fim împreună, era o realitate, eu simțind-o totuși, mai aproape decât oricând. Îi simt trupul plutind în aer. Îl simt deasupra patului nostru conjugal. Îl simt în toate obiectele pe care ea le atinsese cândva, aproape zilnic. Am senzația că, pipăind aerul livingului, dau întâmplător de rotunjimile trupului ei aflat acum la spital. Simt mâini duioase de aer, gene de aer, sprâncene de aer, obraji de aer, umeri de aer, sâni de aer, coapse de aer, respirație de aer, glas de aer, ca și cum toate acestea ar fi confecționate din oase și din carne (…) În acele momente sunt convins că iubirea totuși, moare ultima…”. Liana va avea la rândul ei caracteristici taumaturgice prin însuși mersul ei ”purtător de grijă pe scara îndumnezeirii omului dintotdeauna.”

Urmărit de cuvintele mamei, Ciute se reîntoarce pe un tărâmul sigur ghidat de Iubire:

”Iubirea nu poate fi înjosită -îmi trec fulger, concomitent prin țeastă, cuvintele mamei mele – deoarece iubirea nu poate fi nici mare și nici mică; nici trecută, nici prezentă; nici frumoasă și nici urâtă. Iubirea este Iubire și, de fapt, își este propriul său etalon (…) Ține minte, copile, exiști în măsura în care nu necinstești iubirea…”

Cum am spus mai sus, autorul a reușit să-și depășească limita derivată din perioada ceaușistă, aceea de ”frică de a vorbi”, analizând în detaliu fiecare etapă pe care societatea ce se afla adâncită în perioada restricțiilor covid, și mai târziu în perioada certificatelor verzi.

Romanul, structurat în patru calupuri, poate fi citit și separat, fiecare capitol sau redactare a întâmplărilor fiind deosebit de bine realizată, într-un fel fluid, niciodată forțat. Sinceritatea cu care autorul se dezvăluie cititorului este admirabilă, memoria lui fiind una prodigioasă. Cititorul care se va încumeta la aventura lecturării acestui roman, va descoperi că un pic din el există, încă din Timpul Începuturilor sau perioada copilăriei, în fiecare memorie numită în carte: memoria de tip elev, sau de tip bancă, de tip tablă, cretă, de tip carnet de note, memoria de tip catalog, memoria de tip profesor – pentru a se afla catapultat dintr-odată în nebunia școlii telematice și dispariția tuturor obiectelor care creează atmosfera de școală. La aceasta se adaugă memoria de tip mască care a devenit în societatea pandemică o necesitate obligatorie, dar nu neapărat utilă. De aici, vom regăsi unul dintre personajele romanului, așa-numitul Telectualu care își creează în propriul apartament din blocul curb un Atelier de remaiat măști (Atelier de remaniat măști) unde împarte oamenilor care așteaptă la coadă pe scări, până jos, în fața blocului perle de inteligență. Tot în blocul curb își mai au locuințele și cei trei handicapați ( Locomotoru – handicapat locomotor, Domnul care se uită prin pumn – aflat în izolare din cauza hepatitei A și Domnul care nu se uită prin pumn – aflat în izolare din cauza hepatitei B). Aceștia vor fi ajutați de către profesorul Ciute și de Puți ( măcelarul care este instruit de prietenul său, profesorul Ciute, și are o inimă mare cât istoria lumii; el își imaginează că în momentul în care trebuie să lovească în moalele capului animalul ce trebuie să fie ucis, în fața lui se află vreun personaj malign al istoriei omeniri). Ciute și Puți le vor face cumpărături și le vor trimite totul cu o găleată legată pe un sistem de frânghii cu care aceștia trei se vor ”vaccina” între ei cu câte o tărie sau cu câte o bere rece.  

Curiozitatea, incredulitatea, stupoarea, reamintirea momentelor antecedente, totul va deveni un set de pagini cărora li se vor adăuga plângerile cu privire la încălcările legii de către cetățenii ce nu își iubesc îndeajuns semenii și încalcă regulile impuse sardonic, reclamațiile redactate de către Ilă Boilă, pensionat handicapat locomotor (zis și Locomotoru) plângeri ce-i sunt trimise lui Ciute prin WhatsApp și care sunt prelucrate, corectate de acesta pentru a fi trimise mai departe la 112. Acestor scrieri li se vor alătura și povestirea amintirilor de când Ciute era copil ( sechestrul la care fusese supus din greșeală, în locul lui Doru Stirpea, de către Ioji și trupa sa de băieți răi ai orașului din care face parte și Vladi devenit ulterior George Umbră, personaj ce trece prin etapele istoriei schimbându-și doar părul și partidul, dar nu năravul).

O parte importantă a romanului a fost dedicată Magdei Vintilă, fostă profesoară de biologie, văduvă ce se află într-o relație de cuplu deosebit de contradictorie cu directorul Umbră. Aici vom afla amănunte despre foștii soți decedați și despre Sporea, bărbatul cu care trăia și care se refugia în portbagajul unei mașini ce era mereu parcată în fața blocului, până când acesta a dispărut complet, iar Magda a trebuit să accepte moartea lui, chiar dacă i se părea că aude zgomote provenind din portbagajul acelei mașini.

 Cu măiestria pe care a dovedit-o din plin, Nicolae Suciu a adus în prim plan povestiri din perioada în care Ciute era redactor la Radio Local și avea să aibă de a face cu Baston, tovarășul care cenzura emisiunile ce trebuiau transmise la Radio. Cu această ocazie, autorul își va conduce personajul Ciute într-un basm cu ghionoaie, una bătrână, Marghioala Iolanda Ionescu, fostă tovarășă utecistă și fiica ei, Leana, tânără și de măritat.

Un alt personaj semnificativ este Filu zis și Celălalt Iona, supus la autoizolare extremă în propriul apartament, dedicat desenării cercurilor, unul într-altul ( cu efect taumaturgic, cum susținea psihiatrul său) și pescuitului din cele trei acvarii de dimensiuni diverse, amplasate unul într-altul. Pe ușa apartamentului său de la etajul cinci se află scris CELĂLALT IONA, iar pe un perete din apartament are scris MOARTEA TIMPULUI. La întrebarea dacă el este cu adevărat celălalt Iona, el neagă cu vehemență, arătând către un alt apartament unde s-ar afla, chipurile, Celălalt Iona adevărat, cel cu adevărat inspirat de opera lui Marin Sorescu.    

Personajele din roman au diferite moduri de exorcizare a răului, molima secolului numită de această dată Covid: unii poartă mască și se uită circumspecți de jur împrejur pentru a evita aglomerația, alții se autoizolează la domiciliu. Alții pun nume propriilor copii în așa fel încât virusul ucigaș să se sperie și să nu se apropie de casa lor: Coviduț, Coviduța, Pandermia etc. În general, au un sistem de comunicare foarte dezvoltat, fiecare știind foarte bine ce face celălalt și cum sau când a fost depistat pozitiv, până la internarea acestora în ATI, moment din care personajelor par să li se piardă urma.

Toate personajele au nume realizate în concordanță cu trăsăturile lor caracteriale: Relu Ciute este personificarea ciutei hăituite de răutatea lumii pe care încearcă să o înțeleagă, menținându-și integritatea fizică și spirituală și care va întâlni ca un epilog al vieții, pe Vergiliu Cerbu, ghidul spiritual al înțelesurilor ce sunt de aprofundat. Ilă Boilă (Locomotoru) este cel care ”boiește” cu reclamații către 112 pe cei ce nu se supun directivelor. Tovarășul Baston ( cel ce lovește) este cel care controlează și cenzurează emisiunile radio conduse de un Relu Ciute. Marmota Cotețiu, alias Spiritista, Puțin Lemnu (alias Puți)- responsabil cu focul și ceaunul la toate festinele ce veneau puse la punct la cabana miliardarului Varvari, directorul Umbră – care are ascunse fapte din perioada comunistă, actual director al școlii etc.

Întreaga narațiune va plana deasupra pericolului deloc ascuns al Resetării, într-un context de schimbări dramatice ale vieții sociale, pornind de la etapele principale de formare a unei ființe umane ca ființă socială: școala. Amplificarea sistemului prin care vine instaurat regimul fricii (”Urgia nu e una a epidemiei propriu-zise, normale, ci una a panicii create de transmiterea fulgerătoare a informației despre evoluția bolii”) față de ceva nevăzut, teroare despre care oricine știe că poate fi letală ( se spune ”a murit de frică!”) va conduce persoanele care până cu ceva timp înainte nu erau interesate de binele oamenilor să devină altruiste. Acestea vor recomanda, tot spre binele celorlalți, tot felul de proceduri (tot obligatorii) pe care noi, cei care trăim în partea vestică a Europei, am învățat pe propria piele că nu pot fi numite în diferite contexte și, cu atât mai mult, nu pot fi criticate sau puse sub semnul întrebării.

Tot acest bal mascat al ultimilor ani îl va conduce în final pe profesorul Relu Ciute să-și reconsidere opinia cu privire la rolul măștii în societatea preistorică, atunci când masca ritualică îl ajutase pe om să supraviețuiască, dar doar dacă erau îndeplinite anumite ritualuri, până astăzi. În zilele pandemiei, masca a înfăptuit o lucrare devastatoare, ascunzând tot ce era mai bun în spatele unei egalități de tip totalitarist. Omul mascat al Erei Covidului se autoconvinge că ”masca de protecție, pe lângă că ne proteja de viruși, mai avea și rolul de a ascunde disimulările de tot felul, minciunile de tot felul și, nu în ultimul rând, evaziunile fiscale exagerate”, un om care fără mască se simte precum un intrus pe plaja nudiștilor, ajungând într-un final la concluzia că ”masca a fost numai o simplă sperietoare de ciori. O cârpă care ne-a depărtat pe noi de noi înșine; de mimica noastră; de grimasele noastre, de ofurile noastre și de ah-urile noastre care, fără mimica adecvată, nu au exprimat cu adevărat intensitatea sentimentelor, profunzimea lor…”

 Asemenea lui Dante Alighieri, profesorul Ciute va fi ajutat de Vergiliu Cerbu (un Virgiliu adecvat zilelor noastre) un om masiv, apărut nu se știe de unde, să înțeleagă legătura dintre războiul nevăzut (cel descris în mituri și care se referea la luptele zeităților) și ceea ce se întâmplă în lumea noastră, stabilind destinul ”bieților muritori”.

” Ce urmăresc eu, stimate domn?- făcu străinul exagerat de calm – urmăresc să subliniez că toate cele nevăzute stau la baza vieții celor văzute. Cum zicea filozoful Platon? Că în orice ființă este cel puțin tot atâta neființă. Dar, mă întreb eu, dacă neființa poate fi și ea tot o ființă, dar pe care noi pământenii n-o putem percepe, ce-ar fi?”

Vergiliu Cerbu îl va conduce pe profesorul de filosofie într-un discursus cu conotații de fizică cuantică până a ajunge la concluzia unei insuficiențe a termenilor care să denumească obiecte, ba chiar mai mult, apocalipsa acestora, arătând ”că ceea ce așteaptă omenirea în următorii ani, zice-se apocaliptici, pe care volens-nolens, îi va patrona Fiara, se petrece deja undeva, într-o altă lume pe care, dacă ai vrea, ai putea-o vedea chiar acum.”

 Ciute va fi îndemnat să treacă într-un tărâm al termenilor și al ideilor, dar mai înainte va trebui să repete de șapte ori ”Trebuie să văd nevăzutul, să înțeleg neînțelesul, să pipăi nepalpabilul” pentru ca dorința să-i fie îndeplinită și să ajungă într-un loc ce nu este spațiu în sensul cunoscut al cuvântului, unde nu există timp și unde ambele părți ale dualității lumii materiale sunt reunite, un ceva ”dincolo de mizeria lumii marcate Vârsta Pandemiei”.

Parcurgând filele acestui prețios volum, am trăit aceeași senzație pe care am avut-o în timp ce citeam Maestrul și Margareta al lui Mihail Bulgakov.  

Această carte, romanul Festinul, este ca o sticlă de șampanie Dom Perignon: frumoasă, lucrată cu multă atenție, gândită și regândită, lăsată să devină importantă pentru cei ce înțeleg valoarea cuvintelor, cu sau fără mască. Odată destupată, sau mai bine zis deschisă, cartea aceasta se dăruiește cititorului în toată plenitudinea sa, este spumoasă, te face să te simți bine, te urcă pe culmea fericirii și te face să râzi cu lacrimi.

Oricine ar trebui să poată avea parte de o carte ca aceasta, cel puțin odată în viață. Altfel, s-ar putea spune că fără să citiți acest roman, aproape că ați trăit degeaba. Face parte din acele cărți care, după terminarea lor, îți lasă un gol palpabil. Este ca și când nu s-ar găsi nimic pe ce să puteți pune mâna care să se ridice la nivelul ei.

Absolut de citit pentru că, așa cum spune Nicolae Suciu, ”Totul este să te regăsești în cartea pe care o citești (…) Să-ți regăsești stările, sentimentele, gândirea și să ai senzația că chiar tu ai scris acea carte. Toate astea pentru regenerarea ochiului interior”

Roxana Lazar,

Roma

20 septembrie 2023