Cafeaua de dimineață

Hai să mergem! Îmi spune Îngerul

Hai să mergem spre Marile Ape!

sătul de-acum și el de focul discuțiilor noastre.

Hai să mergem și să nu-ți fie frică

de moarte!

cum te-am trecut prin viață

tot așa te voi trece și dincolo,

de trupul ei de ceață

numai nu te mai agăța,

numai nu te mai agăța

de toate iluziile astea

și de întâmplările altora,

lasă dorului

iubirea semenilor

și în gura flâmândă a timpului

aruncă-ți fără să privești înapoi:

carnea cuvintelor, trupul, numele și inima de javră.

Căci îți spun: nimic din ce vezi nu există!

și nimic nu va reînvia din ce a fost

cum nimic din ce este nu va supraviețui.

Să mergem așadar amândoi de mână,

spre locul unde cad și se ascund Marile Ape!

Eu stam și-l ascultam cu grijă,

ca pe copilul meu îl ascultam,

cu toată ființa,

El era singurul meu prieten și simțeam asta din plin

toată nefericirea lui cum mă lovea,

-ca pe o proprie nefericire pe care o ascundeam celor din jur –

numai o ancoră grea

mă mai ținea

ca pe un nor, târându-mă

la suprafața lucrurilor pe care le iubeam:

– Stai îngere bun, îi spuneam

doar un semn poate voi citi

azi în zațul cafelei.

Poate astrele în cer de mâine se vor schimba

și lumea oamenilor mei – mici, duioșiși din catifea –

va scăpa

de sub talpa de iad a morții neîndurătoare.

…stai îngere bun, îi spuneam

Stai îngere, de mă iubești

și nu mă grăbi!