Cea mai înaltă disciplină spirituală

Adesea viaţa trece pe lângă noi fără să îi analizăm momentele de impact, clipele de cotitură sau evenimentele care ne influenţează. Procedând astfel avem parte de o vieţuire superficială, comună, lipsită de profunzime. Pentru a ajunge la nivelul profunzimii şi al înţelepciunii avem nevoie de analiză şi meditaţie. “Rugăciunea este contemplarea faptelor vieţii din cel mai înalt punct de vedere.”(Ralph Waldo Emerson)

Subiectul acestei discipline spirituale, rugăciunea, este unul complex şi vast, implicând definiţii, clasificări, istorie şi răspunsul la intrebările generale: când, cum, unde şi de ce. Răsfoind paginile sfinte vom observa de asemenea întrebări şi răspunsuri, tânguiri şi entuziasm, nerăbdare şi persistenţa în rugăciunile marilor oameni ai credinţei. Tot Biblia indică faptul că rugăciunea nu este un eveniment care are loc din instinct, ci e infăţişat mai degrabă ca un proces care necesită învăţare, necesită o anumită atitudine şi mai ales are nevoie de călăuzirea Duhului Sfânt.

Dacă ar fi să facem o clasificare, am putea enumera mai multe tipuri de rugăciuni: de mijlocire, de călăuzire, de pocăinţă, de mărturisire, de recunoştinţă şi laudă, pentru îndrumare, devoţională, dialog. Din punct de vedere al formei sau al alcătuirii am putea înfăţişa rugăciunea discursivă, rugăciunea mentală şi rugăciunea concentrată. Mai există şi rugăciune tăcută, secretă, particulară, publică, de familie sau de grup etc. Toate aceste tipuri de rugăciuni arată credinciosului cum, când, cât şi unde să acţioneze pentru a primi îndrumare divină.

Datorită prea dramaticului nostru realism avem tendinţa de a privi rugăciunea ca pe o datorie, îndeplinind-o cu atitudinea cu care îndeplinim o sarcină uzuală. Însă “rugăciunea nu este o deschidere a gurii, ci este o deschidere a inimii. Ea nu este o revărsare a minţii, ci o revărsare a sufletului. Ea nu este un eseu, ci este o conversaţie. Ea nu este o poruncă, ci este o mijlocire.”(Gânduri despre rugăciune, Edwin Gelafar, p.22) Această revărsare a sufletului este dată de anumite circumstanţe ale interiorului nostru: “rugăciunea care vine dintr-o inimă sinceră, atunci când cuvintele simple ale sufletului sunt exprimate exact în acelaşi fel în care am cere unui prieten de pe pământ o favoare, cu speranţa ca aceasta ne va fi oferită.

Ca şi indivizi practici dorim să fim cât mai organizaţi, contabilizând până şi timpul petrecut în comuniune cu Dumnezeu. Dar la întrebarea cât trebuie să ne rugăm, Biblia nu oferă un şablon, ci face mai degrabă o prezentare a experienţelor eroilor care nu au limitat timpul cu Dumnezeu, ci au trăit zilnic în comuniune; au umblat cu El. Cel mai semnificativ exemplu la acest capitol ar fi Ilie despre care se spune că s-a rugat până când a primit răspuns.

Nu ni se precizează de câte ori, cât timp sau în ce poziţie  a corpului, ci mai degrabă ni se dă un răspuns pe care să-l interpretăm fiecare în viziunea noastră şi pe care să-l aplicăm la relaţia noastră unică cu Dumnezeu. “Rugăciunea este măsurată nu prin lungimea timpului, ci prin intensitatea cu care este inălţată.” (Creştinul pe genunchi, autor necunoscut, p. 81)

Deşi creştinii se mândresc de obicei cu rugăciuni de o oră sau de o noapte, părânduli-se adevărate realizări, iată că rugăciunea este măsurată de ardoarea cu care este înălţată şi nu neaparat în ore. Totusi, “a fi puţin cu Dumnezeu în rugăciune însemnează a fi puţin cu Dumnezeu în slujire.” (Creştinul pe genunchi, autor necunoscut, p. 24) Şi un gând şi mai zguduitor în ce priveşte viaţa noastră spirituală ar suna cam asa: “dacă va exista vreun regret în cer, cel mai mare va fi că am petrecut atât de puţin timp în rugăciune de mijlocire pe când eram aici pe pământ.”(Idem p. 28-29)

Care este punctul culminant al rugăciunii? “Când privim slava lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos (2 Corinteni 4, 6), vom vedea nu numai o mică parte a acelei slave, ci vom dobândi puţin din ea pentru noi înşine. Aceasta este rugăciune şi acesta este cel mai înalt rezultat al rugăciunii.” (Idem p. 64)

Cel mai controversat  aspect al comunicării cu Dumnezeu pentru creştinul sincer va rămâne întotdeauna răspunsul la rugăciune. Răspunde Dumnezeu tuturor rugăciunilor? Care sunt criteriile pe care trebuie sa le îndeplinească rugăciunile pentru ca să fie ascultate? E necesar să insistăm uneori? E indicat să punem semne şi să-l provocăm pe Dumnezeu?

Toate aceste interogaţii care de altfel sunt justificate pentru căutătorul plin de zel îşi găsesc cel mai adesea soluţia nu în discursuile teologice sau în cercetările învăţaţilor, ci în experimentarea practică a lui Dumnezeu. “Rugăciunea sinceră, adevărată, niciodată nu rămâne neascultată. “ (Idem p. 101) Şi probabil că în multe situaţii răspunsul depinde mai mult de noi: “dacă vrem să comunicam cu Dumnezeu, dacă vrem să fim siguri că vocea Lui este cea care vorbeşte inimilor noastre, nu există înlocuitor pentru timpul nostru regulat, intim cu El. Este dificil pentru Dumnezeu să ne transmită mesajele Lui dacă Îl căutăm doar când suntem  în panică sau presaţi. Comunicarea cu Dumnezeu nu este o ieşire în caz de incendiu. Dar, când ne luăm timp pentru părtăşie regulată, permanentă cu El, ne poate vorbi în timpuri de criză, ca şi în timpuri de pace.” (Răspunsul este rugăciunea, Morris Venden, p. 170)

Deşi de cele mai multe ori intervine descurajarea şi îndoiala în ce priveşte răspunsurile divine, făgăduinţa Lui nu întârzie să apară: “când cu seriozitate şi intensitate, şoptim o rugăciune în numele lui Isus Hristos, există chiar în acea intensitate o chezăşie din partea lui Dumnezeu că El va răspunde rugăciunii noastre cu mult mai mult decât cerem sau gândim noi.” (Idem p. 165) Mai presus de toate aceste gânduri, scopul îl constituie căutarea lui Dumnezeu şi ceea ce primim. “Căutati mai întâi împărăţia lui Dumnezeu” înfăţişează tocmai acest principiu “pentru că scopul primar al rugăciunii este comuniunea cu Dumnezeu, şi nu acela de a primi răspunsuri.” (Idem p. 35)

“Dintre toate disciplinele spirituale, rugăciunea este cea mai importantă pentru că ne conduce la o comuniune continuă cu Tatăl. Meditaţia ne familiarizează cu viaţa interioară, postul este un mijloc ajutător, studiul ne transformă mintea, dar disciplina rugăciunii este cea care ne conduce spre cea mai adâncă şi totodată cea mai înaltă lucrare a spiritului uman.” (Discipline spirituale, Richard Foster, p. 46)

Şi fiind cea mai importantă disciplină, este şi una dificilă. Oamenii depun eforturi pentru a petrece timp în rugăciune şi se pare că e nevoie de învăţare în acest domeniu. Până şi ucenicii care erau zi de zi în preajma lui Isus şi-au exprimat dorinţa de a învăta cum să se roage, constatând că e necesar să ai anumite repere. Moise, Ilie, Ana, Daniel şi alţi oameni ai Bibliei au învăţat şi au experimentat puterea rugăciunii pentru că se pare că: “rugăciunea este pentru religie ceea ce cercetarea adevărată este pentru ştiinţă.” (Idem p. 51)

 “De multe ori oamenii se roagă şi o fac cu toată credinţa din lume, dar nu se întâmplă nimic, fiindcă nu sunt acordaţi la frecventa lui Dumnezeu. Începem să ne rugăm pentru alţii atunci când ne liniştim şi ne desprindem de activităţile noastre lumeşti şi ascultăm de glasul Lui ca un tunet tăcut al Domnului oştirilor.” (Idem p. 52) Şi întrebarea care macină sufletul creştinului e ce caracteristică determină un răspuns din partea Atotputernicului? Există ceva ce ce putem face pentru ca răspunsul să apară?…

“Uneori ne temem că nu avem suficientă credinţă pentru a ne ruga pentru un anumit copil sau pentru o anumită căsnicie. Temerile noastre trebuie abandonate, pentru că Biblia afirmă că minunile mari sunt posibile datorită unei credinţe cât bobul de muştar. De obicei, curajul pentru a te ruga pentru o persoană este semnul unei credinţe suficiente. Adesea, nu credinţa lipseşte, ci compasiunea. Se pare că empatia veritabilă între cel ce se roagă şi cel pentru care te rogi contează foarte mult. Ni se spune că lui Isus <<I se făcea milă>> de oameni. Mila a fost caracteristica evidentă a oricărei vindecări din Noul Testament.” (Idem p. 53)

Se pare că tocmai acest egoism caracteristic firii pământeşti împiedică de multe ori propulsarea rugăciunii până la tronul Celui Prea Înalt.. Şi tocmai de aceea ni se transmite pe paginile Scripturii îndemnul de a ajunge la acel nivel al dragostei necondiţionate, al altruismului sincer, al devotamentului faţa de semeni, al bunătăţii dezinteresate. Toate acestea fac diferenţa între oamenii fireşti şi oamenii care tind să reflecte chipul lui Dumnezeu în ei.        

Deşi societatea în care trăim încurajează îndependenţa şi realizările prin forţe proprii, deşi se promovează puterea omului în toate realizările omeneşti, viaţa de credintă demonstrează tocmai nimicnicia noastră arătându-ne câtă nevoie avem de Dumnezeu. “Rugăciunea este cea mai puternică armă a creştinului. Rugăciunea este cea care ne face eficienţi, ne face fericiţi, rugăciunea ne dă toată forţa necesară pentru a duce la îndeplinire cele ce ne sunt cerute de Dumnezeu.”(Sfântul Josemaria Escriva)