Dune: Partea Întâi. Impresii

În primul rând, ar trebui să încep menționând că acela care scrie aceste cuvinte a citit de mai multe ori romanul și de aceea impresiile vor fi influențate de experiența anterioară. Și de aceea e adevărat că nici un cititor nu poate fi mulțumit pe deplin cu adaptarea unei cărți pe care o apreciază.

Dennis Villeneuve, regizorul filmului, aduce o pasiune pentru romanul scris de Frank Herbert și dorința de a ecraniza capodopera SF într-un spirit cât mai aproape de temele și narațiunea cărții. În trecut a bifat două filme din același registru, Arrival și Blade Runner 2049, care chiar dacă sunt criticate din anumite motive, reprezintă cu siguranță vârfuri ale cinematografiei științifico-fantastice.

Dune este o carte extrem de complexă și după ce am vizionat filmul mi-am dat seama mai bine de acest lucru. Frank Herbert a creat o lume bogată, profundă, construind de la zero un sistem politic complex, o țesătură religioasă diversă, așezând pe aceasta personaje unice, solitare și complicate care au făcut ca un roman scris acum mai bine de cincizeci de ani să aibă relevanță până astăzi.

 Filmul Dune: Partea Întâi cuprinde jumătate din povestea cărții într-un interval de timp de aproape două ore și jumătate. Urmărește mutarea Casei Atreides pe Arrakis, noul fief unde se găsește mirodenia, cea mai prețioasă substanță din univers. Casa Harkonnen, izgonită de acolo prin ordinul Împăratului-Padișah, sunt rivalii milenari ai acestora și nu vor pleca de acolo fără a da o ultimă lovitură care, în mod neașteptat, va schimba soarta universului.

Cu toate că filmul are o durată peste medie nu se pare lung. Acțiunea nu rămâne pe loc nici o clipă, nu există loc pentru timpi morți, dar nici pentru un răgaz care să ne permită să privim cu atenție fundalul poveștii. Ne îndreptăm cu pași repezi înspre tragedia casei Atreides, urmărind cu mare atenție principalele momente din cartea lui Frank Herbert.

Ceea ce oferă un plus filmului este mediul vizual. Văzut pe un ecran mare, filmul oferă suficiente momente care inspiră măreția deșertului, a mării sau a spațiului cosmic. Fiecare cadru este cântărit și împărtășit cu talent și pasiune. Platourile de filmare surprind acel sentiment feudalo-futurist specific Dune. Arată ca și o viziune a unei lumi situate în viitorul îndepărtat.

De asemenea coloana sonoră aduce un dram de insolit și dinamism, urmând narațiunea prin momentele triumfale sau în gropile înfrângerii. Hans Zimmer folosește de multe ori aspecte ale muzicii tradiționale orientale și mongole (sau scoțiene) pentru a surprinde stranietatea poveștii. E o coloană sonoră care se lipește de cadrul filmat în opoziție cu o muzică ce îl transcende.

Distribuția este la înălțime. Fiecare actor reprezintă cu succes personajul său. Oscar Isaac este un duce Leto conștient de pericol și care asemenea unui erou tragic grecesc își înfruntă soarta. Rebecca Fergusson pune în evidență latura maternă și sensibilă a Doamnei Jessica, sperând ca în a doua parte să pună în evidență mai bine învățăturile Bene Gesserit. Timothee Chalamet surprinde bine lupta internă a unui adolescent de la care se așteaptă să fie atât un mare Duce cât și liderul religios al fremenilor. Stellan Skarsgaard, definește excesul și brutalitatea Harkonnen, singurul regret fiind prezența sumară pe ecran.

Cel mai mare dușman al lui Villeneuve este timpul. Din postura de cititor văd ceea ce s-a tăiat și înțeleg necesitățile cinematografice. Dar tocmai absența acelor momente poate duce la instalarea unei răceli între personaje și acela care vizionează filmul. Cadența rapidă a acțiunii s-ar putea să nu permită o atașare fidelă de protagoniști. Aici însă rămâne la latitudinea fiecărui spectator de a decide.

Poate că ceea ce am scris mai înainte ar părea critic. Sunt convins că după încă (cel puțin) o vizionare a filmului aș surprinde mai bine aspectele pozitive, care sunt prezente într-un număr suficient. Dune: Partea Întâi este un film bun, o gură de aer pentru cei care s-au săturat de dominația filmelor cu supereroi sau pur și simplu caută ceva original în producțiile hollywoodiene de astăzi.

Tratat pur și simplu ca film, Villeneuve a reușit să creeze o epopee cinematografică, să deschidă drumul spre o lume complet străină. Dincolo de spectacolul vizual și de universul care te face să dorești mai mult, se găsește povestea unui tânăr duce în exil al cărui destin va face stelele să tremure. Și cu siguranță că aceasta trebuie experimentată de toți cei care vor să vadă cu propriilor lor ochi nașterea unui film clasic.

Dune: Partea Întâi rulează în cinematografe din 21 octombrie.