Andreea TĂNASE: Aveam nevoie de conexiunile din Babel F.A.S.T.

Interviu cu Andreea Tănase, actriță la Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște, despre teatru, viață, premii, călătorii, Babel F.A.S.T., ediția 2024, roluri jucate în teatru, experiența ei din festivaluri, spectacole unice, întâlnirea cu regizorii importanți pe care i-a întâlnit.

Acum câțiva ani îmi spunea într-un interviu, că Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște era șansa ei. Între timp s-a adeverit că așa este, că e locul unde a jucat roluri care au consacrat-o, a participat în festivaluri cu spectacolele în care a jucat și joacă, a avut parte de întâlniri profesionale importante, a cunoscut regizori care au ajutat-o să se cunoască și să se formeze ca actriță. În 2016, pentru rolul Samira Jusic, din spectacolul cu piesa „Balcanicele” de Jules Tasca, regia Alexander Hausvater, pe care-l juca atunci la teatru, a fost nominalizată la Premiile UNITER – debut. Apoi, în 2018, i s-a decernat Premiul la categoria “Cea mai bunã actrițã” la Gala Tânãrului Actor Hop. A urmat Premiul special al juriului pentru interpretare femininã pentru rolul din monodrama “#nuEu”, regia Casandra Topologeanu, la Festivalul Undercloud, în 2022.

Andreea Tănase a urmat cursurile Universității București, Facultatea de Filosofie, specializarea filosofia culturii (2008 – 2011), a dat admitere la UNATC, în București, secția Regie, a urmat cursurile un an, după care a renunțat. S-a dus la Cluj, unde a fost admisă la Facultatea de Teatru și Televiziune, de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, secția actorie, la clasa conf. dr. Miklós Bács, a absolvit în 2014.

Nativă din zodia Balanței, cu o blândețe aparte are educație aleasă și mult bun simț. Vine din Galați, locuiește în București, și este actrița Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște. Am văzut-o jucând în câteva spectacole, am urmărit-o discret, m-am bucurat de fiecare succes, premiu pe care l-a primit, invitație în festival. Andreea Tănase nu e doar frumoasă, e și talentată. O dovedește în rolurile pe care le interpretează original și fermecător. Se va auzi mereu de ea, o vom vedea strălucind mereu în scenă, ne vom bucura de toate spectacolele unde această actriță se manifestă cu harul ei.

La Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște a ajuns să joace în 2015, în urma unui casting, unde a primit rol principal. De atunci și până în prezent, rolurile au început să vină, are un palmares bogat. În acest sens, amintim: Șen De în “Omul bun din Seciuian”, după Bertold Brecht, regia Dumitru Acriș, (2024), “Război” de Lars Noren, regia: Anda Drăgan (2022), “#nuEu”, one woman-show, după un text de Samuel Beckett, regia Casandra Topologeanu, (2021), Katerina Ivanovna Marmeladova, în “Crimă și pedeapsă”, după Dostoievski, regia Dumitru Acris, (2019), Medeea, în “Argonautas”, scenariul și regia M.C.Ranin, coproducție cu Teatro da Comuna, Lisabona, Portugalia (2019), Elida Wangel, în “Femeia Mării”, de H. Ibsen, regia Andreas Merz, (2019), Tofana, în “Patima Roșie”, de Mihail Sorbu, regia Gelu Badea, (2018), Dansactriță, în “Carmen”, de Prosper Merimee, regia Suren Sahverdyan, (2018), Ea în“Cineva are sa vină”,de Jon Fosse, regia Monica Pop, (2017), Miranda în “Furtuna”, de W. Shakespeare, regia Istvan Szabo, (2017), Kristine Linde în “Nora”, de Henrik Ibsen, regia Gelu Badea,(2016), Ichim, Conductorul în “Steaua fara Nume”, de Mihail Sebastian, regia Chris Nedeea, (2016), Assistant Director, în“Amazonia”, de Michal Walczack, regia Chris Nedeea, Mașa, în “Trei Surori”, A.P. Cehov, de regia Aleksander Ivanovski, (2016), Samira Jusic în “Balcanicele”, de Jules Tasca, regia Alexander Hausvater, (2015), Fata cu porumbel în“Inventatorul iubirii”,Gherasim Luca, regia Horatiu Mihaiu, (2015),Antigona în “Antigona”, de Sofocle, regia Sorin Militaru, (2015), Dona Cloris în “Rozmarin sau Maghiran”, de A. Jose da Silva, regia Joao Mota, (2015).

Roluri la Teatrul “I.C. Nottara” din București: Adolescenta în „BArghezi”, scenariu de poezie modernistă, regia Radu Popescu, (2022), Olimpia Tulea în “Enigma Otiliei”, regia Radu Popescu, 2022), Logodnica în “Plumb”, scenariu inspirat de poeziile lui George Bacovia, regia Alina Hiristea, (2022), Martha în “Stâlpii Societății”, regia Dejan Jankovic (2022), Podkolesin în “Căsătoria”, Gogol, regia Petr Shereshevsky, (2018).

Alte roluri: Performer, în “I am Lalla”, un performance poetic-spațial condus de Ekaterina Zorina, 2017, Centrul Național al Dansului, București; Katarina, în “Îmblânzirea Scorpiei”, de W. Shakespeare, regia MC.Ranin, (2017), Teatrul “Ariel”, Râmnicul Vâlcea.

Ne-am revăzut în BABEL F.A.S.T., ediția 2024, la Târgoviște. Am văzut-o jucând în scenă, apoi făcând de toate în Babel F.A.S.T. Din când în când ne intersectam, în drum spre hotel, la restaurantul unde mâncam, sau prin foaierul teatrului. Era mereu grăbită. Coordona trupele în festival, era mereu entuziasmată și cu zâmbetul pe buze, îmi spunea că trupa urma să repete, că trebuie să fie cu ei, ca să traducă. Într-o zi, am reușit să stăm de vorbă, după prânz, despre festivalul Babel, teatru, viață, roluri, călătorii, timp liber, în parfum de tei și aromă de capucino blând, prăjituri apetisante, la o terasă, nu departe de teatru, în centrul vechi al orașului.

Monica Andrei: Ce înseamnă Babel F.A.S.T. pentru tine?

Andreea Tănase: Îmi place atmosfera festivalului, starea benefică pe care mi-o dă, pornind de la conexiunea cu tot felul de trupe care vin și pleacă, actorii străini, spectacolele pe care le-am văzut și urmează să le văd. După o stagiune plină la teatru, și premiera recentă pentru care am muncit mult, aveam nevoie de acest festival. Am cunoscut mulți oameni care au aceleași căutări, preocupări, credințe, la fel ca și mine. An de an vin la Târgoviște, în festival oameni minunați, se întâmplă o comunitate de artiști faini. Simt spațiul breslei de care aparțin plin de entuziasm.

Am fost trei zile gazdă pentru trupele aduse de Institutul Grotowski din Polonia în Babel F.A.S.T. cu cele două spectacole:“Sheol”spectacolul Institutului Grotowski și Studio Wachowicz/Fret din Polonia și “Nobody meets nobody” spectacolul Institutului Grotowski și Kugacz-Semerci Studio, din Polonia. Comunicăm în limba engleză, eu traduc pentru trupă, i-am ajutat cu tot ce aveau nevoie și voi fi în continuare, pentru încă o trupă ce urmează să sosească în Târgoviște. Pe șeful Institutului Grotowski, domnul Jaroslaw Fret l-am adus de la hotel la teatru, la întâlnirea care are loc dimineața, la ora 11, unde a ținut o conferință, în jurul prânzului.

Cele două spectacole aduse de Institutul Grotowski au avut loc în zile diferite. Am adus actorii la Casa de Cultură a Sindicatelor, locul unde s-au jucat spectacolele, pentru montare /demontare decor, am asistat la repetiții. După plecarea lor, în ultimele zile de festival mă ocup de membrii trupei “Odin Teatre” din Danemarca, care vin în festival cu spectacolul “The Deafman s House. A caprice about Goya”.

M.A.: Cum ți s-au părut spectacolele aduse de Grotowski Institut din Polonia?

A.T.: E prima dată când am văzut spectacolele acestui institut polonez, adică spectacole făcute după școala de actorie a lui Grotowski. Am trăit o experiență interesantă. Cu niște ani în urmă, m-am interesat la acest institut că avea niște rezidențe de creație, apoi am renunțat, însă acum am trăit o experiență unică, la repetiții, mai ales. M-am simțit extraordinar. Mi s-a părut valoros, că ei pun accent pe acel laborator de creație, așa cum a fost dezvoltat de mentorul lor Grotowski și fac în continuare spectacole după acea metodă. Și când spun “laborator”, nu e ceva obișnuit, mă gândesc la emoție, la energie, la libertatea de exprimare a actorului. Metoda nu îmi pare străină. Și cu Dima [regizorul Dumitru Acriș] când am lucrat la cele două spectacole, e tot ca un fel de laborator. Mi-a plăcut că fiecare spectacol al polonezilor nu a impus o poveste. Au lăsat spectatorului să-și creeze în mintea lui propria poveste. Actorii polonezi exprimă totul prin voce, gest, prezență.

M.A.: Dumitru Acriș spune prin interviuri că nu întotdeauna ajunge cu aceeași actori distribuiți la începututul repetițiilor pentru viitorul spectacol, până la final. Ați făcut împreună două spectacole, “Crimă și pedeapsă”, după Dostoievski și acesta de acum, recenta premiera a Teatrului “Tony Bulandra”, “Omul bun din Seciuan”, după Bertold Brecht, unde ai rol principal. Ce a văzut în tine, ca actriță?

A.T.: Cu Acriș am lucrat minunat. Până să lucrez cu acest regizor, amintesc, că am fost studenta lui Miklós Bács, am gustat din limbajul stanislavskian, adică am lucrat într-o manieră asemănătoare cu cea a lui Acriș. Cea mai importantă lecție învățată de la Miklós Bács era să nu corespundem, în sensul de a fi în contrast cu orice situație dată.

Întânirea cu Dumitru Acriș, cu Dima cum îi spunem noi, a fost de bun augur pentru mine, tocmai că știam ce vrea și unde dorea ca să ajung, în timpul lucrului asupra personajului meu. Dima a făcut școala de regie la Mosova, o celebră școală, și actoria la Chișinău, o altă școală performantă de actorie, care vine pe linia stanislavskiană. Nu eram străină de metoda de actorie aplicată. Nu era nimic nou ca metodă, doar munca mea asupra rolului, apoi perseverența cu care atacam rolul la repetiții, entuziasmul meu de a deveni personaj.

Până să joc în spectacolul regizat de către Dima în Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște, am avut șansa să mă întâlnesc cu câțiva regizori ruși, care aveau aceeași metodă de lucru asupra rolului.

Dumitru Acriș a montat la Teatrul “Tony Bulandra” prima dată “Furtuna”, după Ostrovski, apoi “Salonul Nr.6” după A.P.Cehov. Eu am ajuns la Teatrul Teatrul “Tony Bulandra” în 2015, iar repetițiile pentru “Crimă și pedeapsă”, după Dostoievski au avut loc la câțiva ani după ce am venit eu în teatru, iar spectacolul cu piesa “Omul bun din Seciuian” după Bertold Brecht a avut premiera în mai 2024.

Pentru ambele roluri am lucrat intens, provocator, profund, emoționant, într-un tip de teatru în care eu cred și îmi place să lucrez cu profunzime. Lucrând trei luni, la rolul din spectacolul “Omul bun din Seciuian” m-a solicitat enorm, mai ales că rolul principal e mult mai mare ca întindere, e mult mai nuanțat decât cel pe care l-am jucat în “Crimă și pedeapsă”.

Dumitru Acriș lucrează cu “etude”, o metodă prin care actorul se apropie de text și situație. Adică am jucat cu partenerul de rol situațiile întâi, fără replici, iar ce se naște din acest context acolo în scenă rămâne în spectacol. Am simțit că pot comunica cu Dima și el mi-a confirmat acest lucru. Apreciez că are o metodă de lucru prin care ne împinge spre profunzimile nebănuite din interiorul nostru ca actori.

Noi am avut în spectacolul “Omul bun din Seciuan” sute de “etuduri”. S-a tăiat mult, până la forma pe care ați văzut-o în spectacol. Ne-a dus exact acolo unde am reușit să exprimăm caracterul personajului, iar publicul să simtă mesajul și energia.

Cred că am devenit o actriță mai bună după fiecare rol și spectacol făcut cu Dima. După premieră, pot spune că, simt că ceva s-a schimbat în mine, în sensul bun, ca actriță. Fiecare spectacol e o experiență nouă. Cu fiecare rol din spectacolul montat în Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște, mă îmbogățesc spiritual, iar Babel F.A.S.T. a venit exact la fix, după o stagiune plină cu evenimente faine, după lucrul intens la spectacolul “Omul bun din Seciuan”. Aveam nevoie de conexiunile din festival și de altfel de implicare, ca cea în Babel F.A.S.T.

M.A.: Cu spectacolul “#nuEu”, în regia Casandrei Topologeanu, spectacol al Teatrului “Tony Bulandra” din Târgoviște, ai fost în festivaluri naționale și internaționale. Ai ajuns și în India. Ce înseamnă pentru tine India și cum a fost acolo?

Cu “#nuEu” am fost în șase țări și patru festivaluri de teatru. În țară la festivalurile de la: Bacău și Brăila, în străinătate, în Buffer Fringe Performing Arts în Nicosia, Cipru și la IAPAR, India.

India înseamnă conectarea cu o parte din mine însămi. Am fost în Coreea de Sud într-un festival, însă nu am avut aceeași senzație. În decembrie 2023 am ajuns în India, la IAPAR – International Theatre Festival, care a avut loc la Pune. E o experiență care se decantează, încă.

Ce mi-a plăcut? Ca să amintesc aleatoriu: mâncarea, clima, oamenii, teatrul… Nu pot spune în cuvinte cât de minunați, cât de calzi și generoși sunt indienii! Și ce public minunat am avut la spectacol! Au ei o vorbă adânc înrădăcinată: “Atihi Devo Bhava”, unde străinii, adică oaspeții sunt zeii. Așa ne-am simțit noi în acest “acasă” al lor atât de curat și ancestral.

Au fost trei săptămâni în care am trăit ceva nebunesc, imprevizibil și, în același timp, familiar. Am văzut Muzeul Național din Mumbai, Poarta Indiei, strada cu “shoppinguri”, am fost la masaj tailandez. M-aș fi înscris și la un curs de yoga, dar nu am găsit așa de repede un curs, în plus, noi nu stăteam prea mult acolo. În Pune am văzut numai spectacole de teatru.

Poate că, în trecutul ăla îndepărtat în care-l citeam pe Eliade, gândul că aș putea ajunge vreodată în India mi s-ar fi părut incredibil. Da, incredibil mi s-a părut când cumpăram biletul de avion, aplicam pentru viză, făceam bagajul, ajungeam în aeroport, mă urcam în avion, decolam. Incredibil mi s-a părut când am ajuns și m-am minunat de curățenia sufletească și de generozitatea oamenilor de acolo, de publicul de teatru atât de dornic de a vedea, de toate feedback-urile extraordinare pe care le-am primit pentru spectacolul nostru “#nuEu”.

Primul lucru a fost să învăț să trec strada. Pe cât de mult m-a frustrat traficul indian, pe atât de mult l-am adorat, toate plimbările cu scuterele și cu ricșele pline de adrenalină, forța feminină a sari-ului, noaptea în care am fost pictate de prietenele noastre indience de la festival, cu mehendi pe mâini, în timp ce cântau în sanscrită, iar noi lăcrimam. Aglomerația, zecile de poze cu indieni, templele, experiența culinară dintr-un restaurant cu specific din Rajasthan. Apoi Mumbai, frica de șobolani, “shopping-ul” de pe Colaba, primul “specialty coffee” băut cu fundul pe trotuar, apoi experiența “Bollywood” și cât de năucitor a fost să ți-i imaginezi pe actorii ăia bogați și frumoși, mirosind a parfumuri scumpe, trecând printr-un ghetou în care oamenii se căutau de păduchi, ca să ajungă pe niște platouri de filmare dezafectate din această junglă pe nume “Bollywood”, și, desigur, experiența amuzantă și halucinantă, de a ne întâlni cu niște greci, care călătoreau în jurul lumii, și care ne-au rugat să filmăm o scenă pentru emisiunea pe care o făceau și care se difuza la televiziunea lor locală. Apoi experiența de 13 ore cu “sleeper bus-ul” spre Goa, în care la fiecare groapă ne trezeam, pentru două secunde, în aer, cu trupurile aproape lipite de plafonul autobuzului, vinul Sula, chipsurile cu masala, obsesia pentru un fruct care arăta dubios, apoi Goa, experiența junglei și frica de șerpii pe care-i căutam înainte să intru în orice încăpere, marea, nisipul, 34 de grade, party-uri de muzică electronică, “shopping” și apoi, cina cu mine însămi, de pe malul mării, în care am decis să mă întorc acasă.

M.A.: Și la “Buffer Fringer” cum a fost?

A.T.: În octombrie, am experimentat ce înseamnă să trăiești între granițe. Eram în Nicosia, pe partea turcă. Trebuia să ne justificăm identitatea de fiecare dată când pășeam dintr-o parte în alta. Festivalul la care am participat cu spectacolul “#nuEu”, “Buffer Fringe”, al cărei scenă se află în zona demilitarizată a orașului, și-a propus ca sarcină tocmai consolidarea păcii între cele două tabere, chemând artiștii, cât și publicul, la imaginarea unui viitor „împreună”. M-am simțit onorată pentru că am putut participa, la acest demers, cu spectacolul nostru. Publicul a fost extraordinar. M-am bucurat de mirosul de baclavale, de hanul “Buyuk”, m-am amuzat de gențile “Chanel”și de celelalte “fake-uri” din piața turcească, m-am aruncat într-o altă dimensiune la auzul cântecului muezinului din moscheea de secol 16, lângă care ne cazasem, și care ne dădea trezirea, în fiecare zi, la cinci dimineața.

M.A.:Acum opt ani ți-am luat primul interviu, atunci când ai fost nominalizată la Premiul UNITER, la categoria “Cea mai bună actriță”, în 2016. Cum definești anii care au trecut, în munca ta de actriță?

A.T.: Ce întrebare grea și frumoasă! (râde) Cred că a fost o muncă intensă cu mine însămi, în a câștiga încredere în mine, în a-mi descoperi potențialul ca actriță, cu fiecare rol, în a accesa curajul ca artistă, și ca om, în viața de zi cu zi. A fost o muncă în a câștiga în interiorul meu, în propria mea voce, a conștientiza că vocea mea este importantă, ca actriță, ca artist, ca om. Cam așa aș putea defini ultimii zece ani.

M.A.: Locuiești în București?

A.T.: Da. Când repet la un spectacol locuiesc în Târgoviște. Apoi la spectacole fac naveta de la București la Târgoviște. Între timp mi-am cumpărat mașină, m-au ajutat și părinții, ca să nu creadă lumea că m-am îmbogățit din salariul meu de bugetară. Am avut curajul să fac și acest lucru. De doi ani am carnet de șofer. Am descoperit o mare plăcere în a conduce o mașină.

M.A.: Dintre actorii celebri care sunt idolii tăi?

A.T.:Nu știu, poate că e mult spus idol. Am colegi care mă inspiră, atunci când merg la spectacole și văd actori buni. Ambele spectacole Grotowski m-au inspirat, pentru că mi-au accesat creativitatea. Vedeam câte o imagine frumoasă, îmi spuneam că vreau să experimentez și eu. Totul a fost surprinzător în acele spectacole!

M.A.:Semeni cu actrița Gina Patrichi. Te inspiră această actriță?

A.T.: Am căutat spectacolele ei în YouTube, și filmele în care a jucat. Cred că semănăm ca tip de energie. Eu joc rolul “Olimpiei Tulea”, în spectacolul “Enigma Otiliei”, după Călinescu, la Teatrul “I.C. Nottara”, din București, exact rolul pe care-l juca Gina Patrichi în filmul din 1972, regizat de Iulian Mihu, “Felix și Otilia”. Mă interesează ca actriță. Și cred că nimic nu e întâmplător. Nici coincidențele.

M.A.: Ce faci în timpul liber?

A. T.: După perioade de pauză, sau de muncă multă în teatru, trebuie să gestionez mintea pentru timpul liber. Mă plimb prin natură. Citesc mult. Văd filme. Mă duc la muzeu. Călătoresc. Am fost recent la Viena cu avionul. Am mers mult pe jos. În Grecia am fost cu mașina.

Foto: Simion Buia