Anul Nou care nu va fi

Filmul lui Bogdan Mureșanu, Anul Nou care n-a fost, ne vorbește pre limba noastră nouă, celor care am trăit istoria. Nu știu dacă cei care s-au născut mai târziu, tinerii de astăzi, elevii mei ar putea ajunge la toate adâncimile de sens pe care filmul le livrează în fiecare scenă, fără un dicționar explicativ al vremurilor de atunci. Cum poți înțelege ce însemna să îți faci autocritica, într-o vreme în care poți înjura liber, pe oricine, pe orice canal de comunicare, fără să ți se întâmple nimic, într-o țară în care nimeni nu mai greșește și nu se identifică niciun vinovat autentic, de la marile delapidări până la găinăriile mărunte? Nimeni nu mai crede în vinovăția nimănui, iar propria vinovăție e un concept anulat definitiv. Cine mai poate înțelege drama desperecherii unui set de mobilă moștenit, când azi lucrurile se cumpără pentru o vreme, nu pentru eternitate, sau drama pierderii ceșcuțelor cu chenar auriu de care îți mai agăți sufletul, atunci când casa ți se demolează? Tremurul de mâini când scoți, o singură dată pe an, când ai familia la masă, serviciul moștenit la nuntă e pe cale de dispariție în epoca plasticului. Cine mai știe ce însemna să fugi din țară, înșelând vigilența celor care te credeau un cadru de nădejde sau să fii prins încercând să treci Dunărea înot, când ești liber să pleci unde vrei?Ce mai înseamnă o portocală dăruită unui copil înainte de Crăciun, un brad jumulit smuls din mâinile altor părinți doritori să îl ducă acasă, în umbra nopții, coada la care se dă ceva, bucuria de a găsi orice de pus sub brad, mai ales ceva ce trebuie, nu ceva ce vrei, căci în 1989 dorințele nu puteau exista sau nu puteau fi mărturisite.Ce mai înseamnă azi, când poți dărui o călătorie cu avionul privat, un post într-un guvern, un contract bănos, un doctorat… Poate înțelege cineva care nu a trăit acele vremuri ce înseamnă să îți ratezi moartea, pentru că ți se ia gazul? Sau frica de a nu fi arestat pentru că băiețelul tău i-a scris lui Moș Gerilă că vrei să moară Nea Nicu? Sau groaza că ai putea fi nevoit să îți distrugi reduta ultimelor principii pentru a-ți salva viața sau, mai rău,  viața copiilor tăi? Sau umilința de a accepta, de a te preface, de a te ascunde, de a trăi neștiut, cenușiu, scandând în mulțime numele celor care te umileau?

Sunt situații greu de înțeles, dar imposibil de lăsat în uitare. După 35 de ani, mi-am dat seama că totul, lăuntric, e foarte viu. Nu am uitat vocea lui Ceaușescu, nu am uitat mirosul de lumânare la care mi-am făcut temele, nu am uita frigul din căminul studențesc, nici senzația de panică pe care o trăiai când auzeai că e apă caldă la duș, nici dezamăgirea că apa caldă se terminase când reușeai să prinzi o cabină și trebuia să te speli, din nou, cu apă rece. Nici împlinirea de a fi apucat o pungă de tacâmuri, după ore de înghesuială la cozi, nici vocile de la Europa Liberă, ascultate cu urechea lipită de radio și cu pături pe caloriferele reci, ca să nu ne audă vecinii. Cred că ar trebui să fie ajutați să le înțeleagă și copiii care nu le-au trăit. Nu știu dacă noua disciplină pe care o vor face anul viitor îi va ajuta, sper să își atingă obiectivul, dar filmul acesta discutat cu părinții, cu profesorii, la școală, ar putea fi un pas spre înțelegerea unor situații de neînțeles.

Pe mine, filmul m-a dus într-un trecut foarte viu. În decembrie 1989 eram studentă în ultimul an, mă pregăteam să devin profesoară (la țară, nu exista nicio speranță să ajung în vreun oraș, orașele erau închise, dar nici nu visam la asta). Pe 14 decembrie plecam de acasă, din Copou, să îmi ridic dintr-un birou din actuala Primărie, din ce îmi amintesc, de la un ghișeu, mai exact, carnetul de partid. Fusesem anunțată că trebuie să devin membră de partid, procesul a fost îndelungat și sinuos, pe traseu se descoperiseră câteva elemente primejdioase în trecutul necurat al familiei, va merita cândva să povestesc, dar pe 14 decembrie 1989 am fost convocată să ridic documentul. La întoarcere, în Piața Unirii tramvaiele erau blocate, nu se putea trece, era plin de apa aruncată pentru a împrăștia o incipientă manifestație. Nu mi-au rămas din istoria aceasta decât carnetul de partid, aruncat în vreun sertar, și Piața 14 decembrie 1989 despre a cărei existență nu știu câți ieșeni mai știu astăzi. Pe 21 decembrie, într-o mulțime entuziastă, am parcurs aceeași piață, într-o emoție încă vie, simțindu-mă una cu fiecare om din mulțime, liberă și încrezătoare în viitor. Păstrez încă starea, păstrez încă speranța, dar viitorul visat atunci nu a mai venit.

Am, prin urmare, un trecut de 7 zile comuniste cu document, o treime de viață de minciună din frică și două treimi de minciună fără motiv. Pentru că spaima de solitudine și de izolare, confortul tăcerii, complicitatea cu puterea măruntă de lângă tine, indiferent de reprezentarea ei, nu sunt și nu pot fi motive pentru minciună. Zilele trecute am trăit cu toții spaima întoarcerii la un trecut negru. Spaima repetării unor lecții istorice neînvățate. Mi s-a părut, apoi, că văd speranța unei solidarizări sociale și, mai ales, am întrezărit o umbră de neliniște pe fețele politicienilor care ne asigurau că și-au învățat lecția și că trec la treabă, de data aceasta responsabil și onest. Și au trecut. Dincolo de mici excepții, cu aceiași oameni care au greșit și refuză să învețe, cu aceeași aroganță, cu mai multă sfidare , cu mai agresivă atitudine, cu mai ștearsă recție a autorității față de orice abuz, cu și mai puțină speranță, cu și mai multă blazare. Dacă privim adevărul cu ochii limpeziți de pelicula rece a filmului e clar că Anul Nou așteptat în 1989 nu mai vine.