Când gândurile la cafea ar putea înflori

5 iunie, ca toate zilele dedicate educației, am petrecut-o acasă, școala a fost încuiată, copiii în treaba lor, părinții căutând soluții, ca să-i poată lăsa fără grijă singurei, doar câte un politician și-a mai ascuns emoțiile de campanie în câte un clișeu, repede distribuit cu poze (ale politicianului, desigur), căci dascălul, cum îi place lumii politice să ne alinte, devine o data pe an, la zile mari, o lumânare, un rug, o torță sau mai știu eu ce metamorfoză inflamabilă. Ne(re)găsindu-mi vocația de dascăl nici în lumânări, nici în torțe, nici măcar într-o țigară (sunt înverșunată luptătoare contra fumatului), m-am limitat la o cafea. Nu am băut-o singură, ci cu o carte prietenoasă care, în mod paradoxal, a adus la cafeaua mea lumea bună a educației, de la cercetătorii de azi pe care îi citim cu interes, până la figurile istorice ale școlii din veacurile noastre și ale lumii. Profesorul autentic. Repere și perspective, a lui Constantin Lomaca, e o carte autentică, iar cafeaua pe care o propune e tare și cu gust.

Primul invitat la cafea, Doru Căstăian, autorul unui cuvânt de deschidere, validează autenticitatea, căci Doru Căstăian însuși, ca și Constantin Lomaca, e profesor, vine din inima școlii, trăiește marile împliniri și micile tulburări ale sistemului, le împărtășește cu noi, pentru a ne convinge că avem nevoie de o reconectare cu firescul și cartea lui Constantin Lomaca e o cale.

Paginile ne poartă apoi prin istorie, prin modele de educație, motivând evoluțiile la care asistăm în contemporaneitatea pedagogică, prin țări, școli, clase, în urmărirea principiilor eterne, dat și spre observarea transformărilor inerente în timp, ne călăuzește prin cărți, studii, rapoarte, filtrate de percepția subiectivă a unui cititor experimentat, care are gustul ferm al lecturilor educaționale și care le asimilează creativ. Constantin Lomaca face un exercițiu de sinteză bibliografică, de analiză personală, dar și de comunicare nuanțată pe marginea unor resurse, ceea ce face această carte utilă și pentru profesorul la început de drum, care are nevoia de a fi ghidat spre resurse temeinice, dar și pentru profesorul experimentat, care i-a frecventat pe unii dintre autorii evocați, dar are nevoie de dialogul colegial care să îi confirme sensuri și principii.

Ceea ce e provocator la cartea aceasta e tocmai spiritul ei reflexiv. Nu e o carte care să livreze răspunsuri (deși o face în mare măsură), ci care să formuleze întrebări, iar profesorul autentic e cel care se întreabă, care caută, care învață, căci cel care a învățat totul și știe deplin și-a ratat cariera pedagogică. Ce întrebări esențiale formulează, la cafea, Constantin Lomaca? Ce fel de absolvent, om, persoană ne dorim să devină copiii noștri la finalul studiilor ? Ieri am văzut cum se viralizează mesajul unei absolvente de top, șefă de promoție la un colegiu, care își exprima cu mult curaj (un curaj care le lipsește tot mai mult profesorilor) dezamăgirea. Am întrebat, în comunitatea mea școlară, dacă unii dintre elevii noștri oare simt la fel. Răspunsul e o tăcere de mormânt, deși știu că sunt mulți colegi care ar răspunde afirmativ. Cartea lui Constantin ne provoacă să ne punem și întrebările care dor. Cum găsim căile corecte către autoeficacitate, cum ne păstrăm motivația, cât de important este să reflectăm valori autentic interiorizate de noi în elev, care este rolul gândirii în procesele ce țin de predare și de învățare și cum gândesc copiii, cum evaluăm progresul și nu doar rezultatul, cum colaborăm, care sunt capcanele profesiei, de ce e necesară o pedagogie a politeții, de unde am plecat și încotro ne îndreptăm în profesia noastră ?

Concluziile se desprind ușor și am descoperit un crez în care mă regăsesc, acela că noi, profesorii, suntem motorul dezbaterilor din educație, generatorii schimbării, cheia și lăcata deopotrivă, și că felul în care se construiește lumea viitorului depinde de implicarea noastră.

Am avut la cafea pe Spiru Haret, pe Ștefan Bârsănescu, pe Johhan Pestalozzi, pe John Hattie, pe unii dintre profesorii și mentorii mei, pe Constantin Lomaca, așa că ziua de 5 iunie a fost nu doar împlinită, ci și frumoasă.

În final, marea întrebare la cafea a acestei cărți rămâne, pentru mine, aceasta: cu cine ar trebui să ne bem zi de zi cafeaua? Cum ar trebui, adică, să transformăm spațiile profesionale în arene de deazbatere, de cercetare, de conlucrare. Lucrul colaborativ este marele ideal al sistemului și marele gol al cancelariilor. Iar cancelariile sunt astăzi spațiile reale dintre pereții unei școli, dar și mari spații virtuale în care profesorii pot comunica, împărtăși, căuta sprijin, resurse, pot formula dileme sau temeri, pot striga fără ca vocea să li se risipească în pustiu. Cancelariile, reale sau virtuale, rămân, însă, cel mai des, spații de exprimare a frustrărilor, întotdeauna față de un vinovat fără chip: sistemul! Doar că sistemul suntem noi, chiar dacă nu ne place, chiar dacă o privire atentă în oglinda onestității profesionale ar putea fi dureroasă, chiar dacă vorbele unui copil dezamăgit, rostite într-un moment festiv de bilanț, sunt tăioase și am prefera să nu le auzim.

Lectura mea devine recomandare de lectură. Cartea lui Constantin Lomaca este cartea unui profesor. Un coleg dispus să împărtășească, un coleg cu experiența altor sisteme, un coleg cu un orizont deschis și cu o generozitate profesională admirabilă. Ne învață că putem să facem împreună mai mult decât singuri. Că putem să facem mai mult spunând, decât tăcând. Că putem să facem mai bine când ne doare, decât dintr-o continuă stare de bine în care ne drapăm nepuțințele, căci starea de bine vine necondiționat când vindeci și când te vindeci. Că putem să bem împreună cafea și să vorbim, să ne întrebăm, să ne sprijinim. Că putem să facem cafeaua un pretext pentru gândurile care ne dor, dar și pentru gândurile care ar putea să înflorească.