Cine ne face cititori?

La întrebarea aceasta și la altele, legate de lectură și de întoarcerea la ea (în cazul în care ai plecat vreodată din identitatea de cititor) s-au încercat răspunsuri într-un dialog cald și firesc, construit într-o atmosferă minunată, în sala „Benjamin Fondane”, la Institutul Francez din Iași, cu prilejul lansării ultimului număr al „Timpului”. Prilej de călătorie și în propriul parcurs de cetățean al lecturii, dar și de observație și de reflecție asupra drumurilor pe care, ca profesori, mai ales de literatură, trebuie să îi purtăm pe tinerii de azi, smulgându-i dintre poveștile pe care le înghit pe nemestecate din rețelele de socializare, din grupurile lor, din lumea vie, și ducându-i către poveștile cu sens, adânci și transformatoare, din paginile cărților.

S-au propus idei de dezbatere despre funcția statului în raport cu  cetățenii săi, pe coordonata lecturii. E nevoie de politici publice? E nevoie! Dau ele roade în alte părți? Dau. S-a vorbit de Franța, de costul subvenționat al cărții școlare, de legile care sprijină consumul de carte. Mi-am amintit de Olanda, unde fiecare cititor în tren are o călătorie gratuită, de Norvegia și de tradiția cărților în dar de Crăciun, dar și de copilăria mea, în care darurile de aniversare erau întotdeauna cărți și ele făceau, până la adolescență, o bibliotecă în casa fiecărei familii. Mi-am amintit de librăriile sătești, astăzi inexistente, de imaginile din memoria mea, pe prispă, citind, în căldura verii, sau lângă pocnetul focului, iarna. Ce lipsește ca aceste realități să renască sau să fie adoptate azi, de statul nostru? Probabil cititorii din fruntea lui, oamenii care să înțeleagă rostul lecturii din interiorul acestei lumi, și să creadă sincer în rolul ei formator, cu riscul de a tulbura stratificările votanților care fug de carte precum alții de tămâie.

E nevoie de școală în această ecuație a producerii de cititori? Este, fără îndoială!Bacalaureatul și revizuirea lui ar putea reprezenta o soluție? În mică măsură, cred eu, dacă această schimbare nu e corelată cu schimbări drastice (deocamdată neasumate pe deplin de nicio guvernare) în  toate formele de evaluare de parcurs, la toate nivelurile de formare inițială sau continuă a profesorilor, cu regândirea, în fond, a întregului sistem. Subiecte mai creative la bacalaureat, generate, de programe noi, generate, la rândul lor,  de planuri-cadru revoluționare, care nu doar adaugă câte o disciplină cu nume răsunător doar de dragul ecourilor triumfaliste ale vreunui politician de azi, ci schimbă esența viziunii asupra produsului final al educației, elevul-cititor, autonom și critic în gândire, greu manipulabil, deci indezirabil în fapt, ar conta? Sigur, dar nu doar ele!

Cred că sistemul nu a format și nici nu va forma cititori, decât în angrenajul unei realități exterioare împrietenite bine cu lectura.  Câtă vreme bacalaureatul e mai curând un examen de intrare în sistemul academic, unde notele uriașe demonstrează calitatea admișilor, adică necesitatea locurilor și a taxelor care le însoțesc, decât un examen de ieșire din sistemul preuniversitar, care să măsoare progresul de parcurs, câtă vreme statisticile, citite cum ne vine la îndemână, ne arată progres, an de an, în cifre, deși faptele ne tulbură tot mai mult, an de an, nu cred că acest examen ar trebui să ocupe (cel puțin în datele de azi) vreun loc în discuția despre lectură. Că pot candidați care nu au citit nici măcar o carte întreagă să ia zece, iar alții, pasionați cititori, să nu atingă această performanță este perfect adevărat și o discuție onestă pe marginea acestei realități ar merita purtată.

În final, cine ne face, totuși, să devenim cititori? Familia, indiscutabil! Părinți care citesc, locuințe în care se cumpără cărți, amintiri cu seri de lectură, cu discuții despre paginile citite, cu mâini care despachetează volume primite în dar generează, poate nu imediat, dar sigur, cândva, interes constant pentru lectură, ca o dependență inoculată în timp, în doze mici, pe care o purtăm cu noi toată viața și, ceea ce este esențial, o transmitem mai departe. Profesorul (nu școala, ca sistem, e o tristă realitate că sunt, nu știu dacă mulți, dar sunt, profesori care nu citesc, și nu mă gândesc doar la profesorii de literatură, nu e doar rolul lor, ci la toți profesorii care contribuie la desenarea unui profil de absolvent) poate determina interesul pentru lectură, prin onestitatea propriului model. Nu poți cere elevului să se implice într-un proces, fără să îi prezinți beneficiile din interiorul acestui proces, nu poți să îl convingi doar pentru că tu ai citit, acum zeci de ani, o listă de autori canonici, și ai rămas încremenit în timp, străin de literatura de azi, în „muzeul” canonului literar, cum se sublinia la întâlnirea în discuție. Copilul nu te crede dacă nu ești partenerul lui de drum, dacă nu îi pui în mâini cărțile calde, tocmai citite de tine, convingându-l cu identitatea ta de cititor. Profesorul rămâne cheia acestui vis, nu sistemul, nu examenele, ci omul care face din lectură un destin profesional.

Spre omenească exemplificare!Bunica mea avea patru clase și era o iubitoare de cărți. Părinții ei nu avuseseră în asta vreun rol, căci în satul de munte de la 1900 nu era vreme de prea multă lectură. Dar știa aproape pe de rost cărțile ei de școală, pe care un învățător cu har i le deschisese ca pe niște comori, așa că a găsit căi către alte cărți și singură, după ce drumul școlii i-a fost închis. A avut opt copii și, între treburile gospodăriei, găsea timp să se ascundă în câte o carte. Povestea cu mult umor o întâmplare petrecută pe la sfârșit de război: a  citit o carte despre Genoveva de Brabant, lăsând totul de izbeliște, mâncarea pe plită, copiii în ogradă, iar când bunicul, poștaș, după o zi de pedalat cu bicicleta pe toate culmile și pâraiele satului, a venit frânt și a văzut dezastrul, a fugărit-o binișor prin grădină, azvârlindu-i cartea pe foc. După jumătate de secol de la întâmplare, bunica mea era fericită povestind și încheia istoria mereu, cu aceleași cuvinte: „N-o fost bai, cartea o meritat!” Și a meritat, cu adevărat, pentru că noi, nepoții, citeam pe prispă, așa cum citiseră și copiii ei, așa cum îl văzuse citind pe învățătorul al cărui nume nu îl mai știe nimeni, dar care a lăsat urme pe unde a trecut.

Revenind la frumoasa întâlnire a acestei săptămâni, ce au înțeles din ea, între multe altele, elevii mei, participanți direct sau indirect, prin istorisile de la clasă, este că devenim cititori puțin câte puțin, dacă facem din carte o bărcuță  de hârtie pe apele lumii, dacă avem curajul să ne suim în ea și dacă avem pe cineva în spate care să ne sufle ușor în pânze către drumul cel bun.