Ziua Profesorului cea de toate zilele

Una dintre bucuriile copilăriei mele era Ziua minerului, un bâlci estival care aducea laolaltă întreaga comunitate bucovineană, în costum popular, la “stadion”, adică pe un tăpșan în coasta bisericii, sub fum de mititei, în ritm îndrăcit de bătute, în chiuituri de joc și râsete de copii. Nu am știut ce e un miner până foarte târziu, deși sărbătoream breasla an de an. Pentru mine, minerul era o divinitate fără chip, în cinstea căreia se frământau pampuște, se scoteau de la naftalină bundițele cu blană de dihor, se căutau în sertare bănuții mărunți pentru cocoșeii de zahăr sau pentru fluierașele de lut, de al căror sunet subțire răsuna curtea, până când ziua minerului trecea, luând cu ea sărbătoritul cețos și risipindu-l ca pe o negură de vară. Gospodarii satului erau, în mintea mea, toți mineri, cu fețe rumene, cu ochii zâmbind, cinstind secărică și bucurându-se de bucuria comuniunii.

Primul miner adevărat de care îmi amintesc era un bărbat slab, cu obrajii supți, bolnav de plămâni, care trecea pe uliță cu coasa pe umăr,  la otavă, în vreme ce bunica îl căina șoptit (Miner, săracul!) și nu am putut face nicio legătură între sărbătoritul acesta tragic și atmosfera efervescentă a zilei lui, așa că am participat ani de zile la ziua minerilor fără mineri și nu m-am întrebat de ce ar trebui să îi sărbătorim.

Când eu am intrat într-o breaslă, cea a profesorilor, ziua noastră era ziua școlii în care lucram. În noiembrie, an de an, se instala un freamăt, ca o febră care ne cuprindea necondiționat. Întâi, școala se umplea de crizanteme. Peste tot, la intrare, erau ghivece cu flori înalte, luminoase, parcă vestind întâmplări ritualice. Toți copiii de clasa a V-a învățau imnul școlii și răsunau versurile cunoscute de noi toți din fiecare clasă. Se pregătea întâlnirea cu pensionarii, adică profesorii de odinioară, care apăreau în prag ca niște Zei Lari, divinități protectoare, sau așa îi simțeam eu, care îmi făceam ucenicia în breaslă, inclusiv prin această sărbătoare. Totul se încheia cu serbare și ospăț, se depănau amintiri, copiii erau parte a sărbătorii și nu cred să existe absolvent care să nu își amintească de zilele școlii și de activitățile devenite tradiție.

În școala mea de acum, această tradiție nu e la fel de statornică. Am prins ani în care existau, în mai, niște zile ale școlii, nu s-au mai sărbătorit în ultima vreme, legătura instituțională cu profesorii vechi nu e cultivată, deși oamenii se mai întâlnesc, de bună seamă, în grupuri private, nu am simțit aici această sărbătoare, dar, cum fiecare sărbătoare depinde de unghiul din care o vezi, e posibil să fie doar percepția mea subiectivă. Așa că am rămas doar cu Ziua Profesorului, o sărbătoare internațională, decretată de UNESCO din 1994, dar sărbătorită, de obicei, acasă, fără profesori, ca odinioară frumoasa zi a minerilor fără mineri. Doar că e o zi fără bucurie autentică, fără sentimentul comunității, fără alt entuziasm decât acela de a ne odihni o zi, dacă ea cade în timpul săptămânii. Anul acesta, nici asta nu a fost, așa că Ziua Internațională a Profesorului va trece în revărsare de citate frumoase pe rețelele de socializare, în discursuri de campanie despre dascăli și rolul lor esențial (în fapt, în discursul politicienilor, dascălul, pe care îl sărbătoresc în absență, ia forma unui votant, necesar doar din patru în patru ani și ușor de amețit cu niște promisiuni bine ticluite) și în felicitări schimbate între noi, de conjunctură. Nu știu câți elevi conștientizează faptul că azi, profesorii lor, sunt sărbătoriții zilei și, mai ales, câți se întreabă care ar fi motivul pentru care merită sărbătoriți.

Există și o Zi Internațională a Educației, proclamată din 2018 de ONU, fixată pe 24 ianuarie. Tot zi liberă și aceea, tot redusă la vorbe frumoase și la citate motivaționale. În vremea aceasta, educația nu mai e o sărbătoare, iar profesorul nu mai e un sărbătorit. Și e, poate, primul vinovat pentru asta.

Lipsa acută de profesori, scăderea dramatică a calității educației, spulberarea imaginii școlii, decredibilizarea ei, politizarea fără precedent, anularea valorilor autentice nu știu dacă merită sărbătorite. Poate, cel mult, acoperite cu luciul unor discursuri subțiri despre marile performanțe ale educației noastre (asta se face, cu prisosință), dar iluzia nu poate ține loc de analiză. Iar luciditatea analizei ne lipsește. Poate și voința de a analiza. Totuși, dacă am vrea să sărbătorim pe cineva, ar trebui să sărbătorim azi Profesorul care iese la sfârșitul zilei dintr-o clasă, convins că a aprins o scânteie. Profesorul care coboară dimineața din tren, înghețat, și reușește să aprindă mințile unor copii. Profesorul care, cu ultimii bani din leafa pe o lună, cumpără o carte. Profesorul care are curajul să nu aplaude, când nimic nu e de aplaudat. Profesorul care îi este copilului din fața lui model, chiar dacă vine cu aceeași servietă de zece ani. Profesorul care e conectat cu marile idei, care face ca ora lui să deschidă porți. Profesorul care nu s-a plictisit de meseria lui și nu risipește plictiseală printre bănci. Profesorul care are motivație și îi învață și pe copii să o găsească, printre realitățile demotivante din jur. Profesorul care rămâne Profesor și când nu mai e în sistem, Profesorul care învață necontenit și care dă sens lumii, chiar atunci când lumea și-a pierdut sensul.

Nu știu cât de mare ar fi cercul acestor sărbătoriți. Sunt convinsă că tăpșanul din coasta unei biserici ar fi neîncăpător. Totul e ca acești Profesori să știe cine sunt, să găsească mereu curajul de a se arăta, de a vorbi, de a se apăra. Acestor Profesori le doresc să fie ziua lor în fiecare zi!