Noli turbare circulos meos

De ceva vreme, merg  la o sală de tratament, unde procedura prevede ca, din timp în timp, să se verifice luciditatea pacientului prin câteva întrebări cheie: Cum vă numiți? Data nașterii? Răspunde fiecare imediat întrebărilor ce însoțesc un flacon de soluție sau vreo pilulă care trebuie administrată. Zilele trecute, o doamnă în vârstă, de la țară (după vorbă, după port), cu un fes gros de lână tras peste ochi, răspunde pe pilot automat numele, dar la a doua întrebare…tăcere. Asistentul (un tânăr începător în ale procedurii) reia întrebarea pe un ton mai înalt: Data nașterii?Bătrânica descoperă de sub fes, cu o mișcare grăbită, o ureche. Când te-ai născut, mamaie?e tradusă interogația. A! când m-am născut? D-apoi eu mai țiu minte de atâta amar de vreme?Răspunsul a validat luciditatea pacientei și ne-a înveselit pe toți, iar mie mi-a provocat niște reflecții. Mă întreb ce ar fi răspuns școala mea, dacă i s-ar verifica prezența de sine, la așa o întrebare cu multe temeiuri de analiză.

Și nu mi-a venit în minte personalitatea școlii doar pentru că am imaginat-o pe un pat de spital, deși cred că școala românească în integralitatea ei e un pacient dificil, care ar trebui căutat de bolile lui cronice. Ci pentru că se află într-o dilemă, în preajma unei aniversări care se vrea centenară. În urmă cu 10 ani, constatând că școala, în care venisem de puțin timp, nu aniversează nicio vârstă, am verificat, cu ajutorul unor colegi, datele existente la vremea aceea și am inițiat o primă aniversare. În 1956, conform informațiilor certe, Școala Medie de atunci primise numele de Vasile Alecsandri, în semn de omagiu marelui înaintaș. De atunci, a fost liceu, școală gimnazială, iar liceu și din 2021 colegiu, funcționând într-o clădire dată în folosință din 1962.Prin urmare, în 2016, la venerabila vârstă de 60 de ani, școala mea și-a sărbătorit cum se cuvine prima aniversare.

Cercetări și dialoguri colegiale recente conduc spre convingerea multor profesori că școala în care lucrăm se trage, printr-o nobilă, dar tulburată de vremuri evoluție, din prima Școală comercială, deși nimic din această vocație inițială nu mai există în profilul actual, de colegiu teoretic, o vreme (îndelungată) încadrat pe culoarul performanței în studiul limbilor străine (prin clase de intensiv și bilingv), astăzi urmărind doar culoarul performanței (și atât). E firesc să ne întrebăm, alături de școala noastră, oare câți ani aniversăm? 146 sau 145, după arborele genealogic (fără act doveditor, ca să zic așa, socoteala devine dificilă), 70, după numele ce cu onoare îl purtăm, 5 de când ne numim colegiu?

Răspunsul e dificil, mai ales că, de la ultima (și singura aniversare), nu a mai existat nici o singură zi a școlii, nici un singur moment de sărbătoare în comunitatea noastră, copleșită de sarcini, apăsată, ca toate școlile, de schimbări legislative, de probleme inerente. Prin urmare, nu s-a mai suflat în lumânări și nu s-a mai dialogat, nici măcar la o cafea colegială, pe marginea vârstei noastre. E bine că acum, așa cum era firesc, revenim la o acțiune pe care să o transformăm în tradiție. M-am frământat și eu, alături de colegii împărțiți, normal, în jurul celor două perspective sărbătorești, sub întrebarea: Cine suntem și ce sărbătorim? Și Ce este, în fond, o școală?

Și cred că este o întrebare a fiecărei școli care se respectă, nu de acum, ci chiar din vremea celui dintâi descălecat, ca să zic așa, al școlii noastre, enunțată chiar prin vocea lui Spiru Haret: şcoala are de scop de a formà buni părinţi de familie şi buni cetăţeni şi instrucţiunea ce se dă copiilor este, nu un scop, ci unul din mijloacele de a se ajunge acolo. […]Cele ce se spun în şcoală, oricum s’ar face, tot nu sunt decât vorbe cari sboară, şi urma ce vor lăsà în spiritul şi inima copiilor va fi trecătoare, dacă chiar şcoala nu va da exemple vii de ceea ce în clasă se spune numai din gură. Conduita profesorilor, regula din şcoală au o influenţă enormă asupra moralităţii şcolarilor.

Sigur, e onorant ca o școală să își descopere un trecut, câtă vreme el se oglindește în prezentul ei. Un prezent în care premiile, diplomele, proiectele, performanțele nu sunt scopul, ci mijlocul prin care copiii care ne calcă pragul sunt transformați în cetățeni, cu spirit critic, implicați, cu atitudini civice asumate, având competențele necesare vremii lor, cu standarde morale care să nu se tulbure la primul vânt otrăvit care bate prin societatea timpului. Un prezent în care profesorii rămân modele, nu doar profesionale, ci morale, neabdicând, sub nicio presiune, de la idealurile lor profesionale. Un prezent cu profesori care au idealuri profesionale. Spunând adevărul, chiar atunci când nu e adevărul pe care vrem să îl auzim, Oferind distincția dintre alb și negru cu claritate, pentru că nuanțele de gri le vor recunoaște absolvenții în lumea spre care îi lansăm. Un prezent în care regula e condiția identității, o regulă bazată pe lege și pe adevăr, nu adaptată compromisului sau vremelnicei autorități.

În realitate, trăim un prezent în care unele școli sunt cercuri concentrice, desenate în jurul autorității, care nu mai reprezintă întotdeauna o valoare, ci un grup. Cei care strigă când împăratul este gol sunt scoși din cerc, pentru că echilibrul cercurilor e precar și trebuie apărat. Dar sunt convinsă că școlile se strecoară încet dincolo de cercurile puterii, se regeometrizează în cercurile valorii, în care oamenii care cred în rostul real al școlii se vor regăsi cândva, indiferent de vârsta pe care o sărbătorește o școală. Și aceste cercuri sunt cele vii, devenite, prin înlănțuire, o spirală a moștenirilor și a realizărilor.

Nu știu (sincer) care e vârsta școlii mele, nici nu cred că e necesară pentru a-i măsura prezența și conștiința de sine. Știu doar că îmi vine, dintr-un asemenea cerc solitar, riscând moartea, precum Arhimede la Siracuza, să strig: ,,Noli turbare circulos meos !” .