Ce încredințăm vântului sau despre lecția fericirii

Ce încredințăm vântului este o carte frumoasă, scrisă de Laura Imai Messina, despre disperarea și fericirea unei femei care s-a pierdut pe sine, odată cu mama și fiica spulberate de valurile unui tsunami, și s-a regăsit în cabina unui telefon fără fir, existent în Japonia reală, care te poate conecta cu cei pe care nu îi mai ai lângă tine. O recomand pentru emoția ei intrinsecă, pentru poveste și pentru mesaj, dar nu voi vorbi acum despre ea, ci o voi valorifica doar, pretext pentru o temă a zilelor care tocmai s-au încheiat.

Începând de ieri, nu mai sunt dirigintă. Pentru un timp mai scurt sau mai lung, încă nu știu, am ieșit din această identitate în care m-am aflat neîntrerupt din 1990. Am început, la 22 de ani, cu o clasă a VI-a, nou alcătuită la venirea mea în școală, ca urmare a unui experiment. Câte cinci elevi de la celelalte clase deja constituite au fost mutați într-o clasă „specială, de probă”, așa cum mi-a prezentat-o directorul meu de atunci, umplându-mă de fericire. Ce nu îmi spusese însă era faptul că toți acești elevi „selecționați”, erau ultimii cinci din fiecare clasă, cu probleme de adaptare, de regulă în situație de corigență, perturbatori ai „mediei clasei”, ca indicator de performanță. Și, din fericire, nu am aflat acest lucru decât mult mai târziu, după ce am început să mă întreb de ce era atât de „diferită” clasa mea de toate celelalte. Dar devenise clasa mea, 6 F, și a rămas așa până la capăt!

Acesta a fost antrenamentul meu ca profesor diriginte și acum sunt recunoscătoare pentru el. Pentru că, în loc să îmi doresc să le arăt copiilor drumul spre performanță (eram la o școală unde „performanța” era cuvântul de ordine), eu le-am arătat, aproape fără să știu, drumul spre fericire, căci cei mai mulți dintre ei erau nefericiți. Și în această clasă, așa „specială” cum era ea, s-au așezat ierarhiile, unii copii au înflorit, alții și-au găsit locul, iar eu am deschis o cutie cu învățături, unele dintre ele regăsite peste timp în cartea Laurei Imai Messina: „Când eşti mic fericirea o percepi ca pe un obiect. Un trenuleţ care se iveşte dintr-o sacoşă, folia în care e învelită felia de tort. Poate şi o fotografie care te înfăţişează în centrul scenei şi cu toţi ochii ţintă la tine. Când te faci mare totul devine mai complicat. Fericirea este succesul, munca, un bărbat sau o femeie, lucruri greu de definit, laborioase. Când există, dar şi când nu există, ea devine mai ales asta, un cuvânt. ” A fost marea mea lecție aceea că fericirea poate sta în cuvinte, că fiecare cuvânt închide un cerc, și am învățat-o de la niște copii care își purtau deja, prea devreme, eticheta eșecului.

Am învățat, mai ales, că fericirea stă în cuvinte, spuse la vreme, cum se cuvine, cu onestitate  și că atunci când dăruiești fericire, poți transforma realitatea în poveste și te poți refugia în ea. Am învățat, de pildă, cu acești copii, că salcâmul galben e otrăvitor, dar că mai otrăvitoare e școala care nu te face fericit. Nu știusem până atunci. Dar în curtea școlii era un frumos salcâm galben, care înflorise superb și unul dintre copii a mâncat un ciorchine de flori, i s-a făcut rău, am chemat o ambulanță, a fost un mic spectacol pentru ceilalți, îngrămădiți în jurul victimei. Imediat am dus copiii în clasă, le-am ținut o lecție despre efectele salcâmului galben, insistând, în naivitatea mea de atunci, pe dezavantajul lipsei de la școală, pe privarea de învățătură, pe supărarea domnilor profesori, pe groaznica perspectivă de a nu da la timp tezele, căci era tocmai vremea lor. În pauza următoare salcâmul galben era golit de flori, copiii mei se zvârcoleau de dureri de burtă la cabinetul medical, iar eu priveam în gol la frumosul arbore, care, din ordinul directorului, a fost tăiat în aceeași zi. Dar am înțeles că e important ce parte a fericirii le prezinți unor copii și ce greu cântăresc cuvintele, atunci când le încarci cu învățăminte.

Am fost apoi diriginta altor copii, cărora le-am vorbit despre alte lecții, ca prietenă, ca mamă, căci mă maturizam și eu alături de ei. Am colindat țara, am jucat teatru, am construit amintiri, am dansat la banchete și am plans la cursuri festive, ne-am certat și ne-am împăcat, am avut micile noastre complicități, am trasat cercuri de încredere și am povestit, mai ales am povestit. Ceea ce am descoperit, intuitiv, în cursul mei practic intensiv de diriginte, mi s-a confirmat în lectura aceleiași cărți „ Yui descoperi că mai învățase ceva important, anume că e destul să nu vorbești deloc despre un om pentru a-l anula pe vecie. De asta merită să-ţi aminteşti poveştile, să vorbeşti cu oamenii, să vorbeşti despre oameni. Să-i asculţi pe oameni când vorbesc despre alţi oameni. Să vorbeşti şi cu morţii, dacă e nevoie.” Sunt, în mod real, diriginta câtorva sute de copii și adulți, care nu se cunosc între ei, care au vârste diferite, dar care mă împlinesc pe mine fără să o știe. Și poveștile mele îi țin pe toți acești copii și adulți foarte vii în memoria mea, dar mă feresc și pe mine de efectul devastator al timpului. Căci marele dar al unui profesor este acela că poate stăpâni vremea, conectat mereu la tinerețe fără bătrânețe. Sau, cel puțin, la iluzia ei.

În fine, ultimul curs festiv. Nu mai sunt tânăra de odinioară, nu mai am vârsta care să îmi permită să fiu prietena unor copii, etapa de mamă e și ea depășită ușor, așa că m-am întrebat ce identitate aș putea avea pentru această promoție de care m-am simțit legată printr-o duioșie fără seamăn. Au fost copii de a căror vârstă m-am bucurat ca de un miracol, diferiți între ei, frumoși toți, luminoși, fiecare în parte, dar mai ales buni. Pentru un diriginte, șansa de a lucra cu niște copii fundamental buni e neprețuită. Mi-am amintit de un vechi cântec de leagăn evreiesc. Un copil vrea să zboare și să se transforme în pasăre, pentru a sta apoi crengile unui copac singuratic. Dar mama, protectoare, îi spune să își mai ia o haină, o căciulă, o eșarfă, ca să nu îi fie frig în zborul lui. Toate acestea îi îngreunează copilului zborul, el nu se mai poate transforma în pasăre, iar copacul rămâne mai departe însingurat. Poate că acesta a fost rolul meu, să preiau poverile și temerile mamelor prea iubitoare și să dau libertatea zborului fiecărui copil care a vrut să fie pasăre. Mi-am amintit apoi de mesajele încredințate vântului de călătorii în Himalaya, scrise pe pânze roșii, ca să fie purtate din creastă în creastă, până la locul divin al împlinirii lor. Și m-am împodobit (la propriu), cu ghirlande de dorințe, scrise de părinți, pe bilete colorate la începutul clasei a V-a, și scrise de mine, pe bilete roșii, la sfârșitul clasei a VIII-a. Alt cerc închis ! Poate că am avut și acest rol: să fiu copacul de care se agață dorințe, pentru ca vântul să le poarte spre împlinire.

M-a apropiat de certitudine mărturisirea autoarei, Laura Imai Messina: „Telefonul Vântului este, pentru mine, o metaforă care sugerează cât de prețios e să ținem aproape bucuria, cât și durerea. Scriind cartea aceasta, am înțeles cât de important era să povestesc speranța și că sarcina literaturii este aceea de a sugera noi modalități de a exista pe lume, de a înlănțui dimensiunea aici de dimensiunea dincolo. Căci sunt locuri pe pământ care e important să continue să existe, dincolo de noi și de experiența noastră în ele.”

 Poate că aceasta a fost misiunea mea, să îi duc pe acești copii spre drumul lor, să îi las liberi, dar să port pe umeri delicatele lor exuvii. Și să fim, împreună, fericiți.