Cercul profesorilor dispăruți

Două evenimente m-au întristat de curând. Primul, cu adevărat tragic, este trecerea în lumea umbrelor, cu discreția care a caracterizat-o mereu, a colegei  Elena Horceag, o distinsă doamnă, purtând pe umeri, cu noblețe, suferința, dar răspândind în jur lumină a minții și a spiritului. O întâlneam constant la Cercul pedagogic, la Consfătuiri, adică în acele spații simbolice de formare și împărtășire autentică, ce nu ar trebui să lipsească din construcția profesională a niciunui profesor. Pentru că astăzi ar fi aniversat o vârstă care nu i-a mai fost permisă, am simțit de datoria mea să exprim un gând postum de prețuire, cu regretul că nu am făcut-o la timp. Cel de-al doilea, doar o tristețe dezamăgitoare, este constanta absență a unor colegi, mai ales tineri, de la Cercul pedagogic, pe care, probabil, nu îl percep în sensul lui formator.

Sub aceste două tristeți, încerc astăzi să definesc cercul formării mele ca profesor, ca o metaforă a mersului pe bicicletă. Atunci când înveți să mergi pe două roți, ai tendința să te învârți în cerc, căci concentrarea e mai mult asupra raportului dintre roată și ghidon decât asupra drumului. Cauți să înțelegi direcția, mecanismul, greutatea, să te definești în armonie cu noul vehicul, ca punct esențial al acestui cerc. După un timp, descoperi echilibrul, înțelegi că ținta ta nu sunt picioarele, care pedalează de la sine, ci drumul devine un obiectiv și ajungi să te bucuri de linia lui dreaptă, de peisajele de pe margine, de vântul care te lovește în față și de oboseala care îți însoțește, purificator, dealurile suite cu greu și văile coborâte amețitor.

Învârtirea în cerc, esențială la început, devine plăcere, apoi, când descrii curbe largi, când închizi în rotații un spațiu al tău, când ești una cu mișcarea. Și până atunci, și de atunci înainte, cred că ai nevoie de repere. Nu poți fi centrul cercului, dacă cercul nu există. Ieșind din metaforă, pornirea în profesie înseamnă rotații șovăielnice în cerc și căzături înălțătoare, pentru că fiecare devine o situație de învățare, când sunt lângă tine oameni care să te ajute să te ridici și, mai important decât atât,  să îți arate de ce ai căzut. Primul cerc al căderii mele, prin urmare, s-a întâmplat să fie un cerc pedagogic, la care am participat după scurtă vreme de profesorat, chiar ca susținător de lecție. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau, nici nu cred că mă așteptam să fiu întrebată, m-am trezit doar că trebuie să țin o lecție și am ținut-o. Îmi era atât de frică, încât nu am închis un ochi toată noaptea de dinainte, aveam în minte tot ce îmi pregătisem, dar parcă mintea devenise goală, nu reușeam să îmi văd elevii, căci privirea mi se fixase pe grupul sever (așa mi se părea) din spatele clasei, nici nu îmi auzeam vocea, deși eram sigură că vorbeam. Au urmat apoi discuțiile, când nu mi-a fost clar dacă primesc laude cau critici ambalate frumos (cred că, pe bună dreptate, cele din urmă erau mai plauzibile), am mai stat în stare de veghe încă o noapte, dar primisem un botez și mi-am propus să nu îl uit. Unii dintre mentorii mei de atunci au dispărut, dar sunt vii în cercul meu de lumină.

Am participat în timp (poate să fi lipsit la unul, două) la toate cercurile pedagogice care au avut loc în ultimii 33 de ani, de fiecare dată cu eficiență, căci am avut mereu ceva de învățat. Dar, mai ales, am învățat că există școli diferite de cea în care lucram eu zi de zi, elevi din alte medii, cu raportări diferite la învățare decât elevii mei de la clasă, colegi care lucrau la fel sau altfel decât mine, descoperind și împărtășind modalități de a-i apropia pe copii de lectură. Și că profesorii de română reprezintă o comunitate de învățare, strânsă simbolic într-un cerc, oameni cu aceleași griji, cu aceleași speranțe și cu aceleași nevoi, lucrând cu elevi diferiți. Am avut mereu șansa de a lucra cu elevi buni, din familii cu procupare pentru școală, cu posibilitatea de a cumpăra cărți. De multe ori, după câte un cerc, am conștientizat acest noroc și m-am întrebat ce aș fi făcut în locul unui coleg care cară sacoșa de cărți cu trenul de navetă și reușește să rupă pentru lectură din timpul de muncă în gospodărie al unui copil de la țară. Uneori mi-am reglat nivelul și ritmul de predare, înțelegând că, deși au aspirații academice mai înalte, elevii mei sunt tot copii și au nevoie mai mult de joc, de învățare prin cooperare, de discuții și dincolo de tema lecției, care să le arate că sunt vii și contează. Alteori am văzut elevi mai implicați decât ai mei, mai pasionați, mai comunicativi, mai siguri și am căutat cheile necesare altui nivel.

Dincolo de ceea ce am învățat, nu am scăpat niciodată din vedere efortul pe care îl face o școală pentru a găzdui un cerc pedagogic, pregătirea materialelor, orele petrecute pentru a pune la punct detaliile, emoția fiecărui profesor în fața colegilor oaspeți, emoția copiilor, energia întregii comunități școlare, concentrată în cele câteva ore de cerc, de la pregătirea invitațiilor până  la înmânarea adeverințelor. De aceea, am onorat munca lor și m-am onorat pe mine primind-o în dar. Căci întotdeauna mai avem ceva de învățat, de văzut, de schimbat, de șlefuit, ca să ne salvăm de amenințătoarea rutină.

Există prejudecata că nu înveți să mergi pe bicicletă, ci că te naști știind. Poate că așa o fi. Dar nu te naști performând în mersul pe bicicletă, pentru asta e nevoie să faci piruete în cercul trasat de mentorii tăi, să cazi și să te ridici, să înveți mereu, conștientizând în fiecare clipă că tot ce faci nu e pentru tine, ci pentru copiii cărora ești dator să le construiești propriul cerc de încredere. Cercurile pedagogice devin, în timp, cercurile concentrice ale profesorilor dispăruți și ale celor care învață mersul pe bicicletă.