Nu vreau să fiu dascăl, abia dacă (mai) pot fi profesor

Când eram copil, cuvântul dascăl avea pentru mine o solemnitate pe care, multă vreme, nu am reușit să o depășesc. Îl auzeam în contexte festive, la deschiderea școlii, la serbările de sfârșit de an, la câte o înmormântare sau la vreo ieșire la pensie, când elogiul suprem care se putea aduce unui profesor era înghesuit bine în semantica solemnului dascăl. Atât de frecventat în timp, bietul cuvânt a devenit o robă de ceremonie roasă la mâneci și plină de petele unsuroase ale degetelor care au netezit-o, uitată vreme de un an într-o cutie de carton și scoasă la repezeală când se anunță vreo festivitate. Cuvântul dascăl este extras din lada lui mucegăită, cu sfințenie, când trebuie să condimenteze un discurs conjunctural, când se elogiază, în masă, larga clasă a dăscălimii, de vreo sărbătoare, când se justifică vreo creștere salarială de doi lei și, numaidecât, la vremea examenelor, când rețelele se infuzează bine cu elogii aduse dascălului român, devenit un cod și el în anonimata mulțime a lumii virtuale. Sub eticheta cam prăfuită a dascălului, uneori trebuie să ne întrebăm cine suntem? Nu ascund că e un cuvânt care, în certe contexte, încă mă emoționează și că am cunoscut oameni cărora le-am atribuit sensul adânc al termenului, așa cum l-am asimilat în copilărie, cu toată esența lui de bine.

            Astăzi, însă, când ne dezmeticim din  fumul primelor rezultate naționale ale muncii din educație, cele de la Evaluare, citim cu mirare elogii, ode, decaloguri închinate dascălului anonim, acela care predă 18 ore, dar muncește fără oprire, care se pregătește pentru o inspecție la clasă ca pentru oaspeți de seamă, care concepe un test de evaluare după formula unui interviu luat unei persoane publice, presărat cu ghicitori, sau care se formează continuu, căci trebuie să răspundă curiozității elevilor și e necesar să se documenteze necontenit.

            Prima mea inspecție a fost pe neanunțate. Eram în primul an de activitate, îmi făceam în fiecare seară planuri de lecție (la vremea aceea era obligatoriu și tare bine era!), aveam niște clase speciale (despre care am mai povestit) și niște clase de seral (despre care voi povesti, chiar merită!) și aveam emoții în fiecare zi. E adevărat că dedicam ore bune pregătirii pentru școală și am rămas cu acest obicei, dar am găsit mereu vreme și pentru altele din jurul meu. Îmi așezam pe catedră materialele (căram zilnic genți uriașe în care aveam cărți, fișe, proiecte didactice), lecția o pregăteam întotdeauna cu o seară înainte, apoi începeam să vorbesc și găseam mereu în ochii copiilor ceva care să mă lege de firul pe care îl trasasem și care să îl facă mai trainic. Și duceam lecția mea până la capăt, cu întrebarea (pe care încă o mai păstrez): cu ce au rămas azi copiii din lecția mea? Și nu de puține ori mi s-a întâmplat să răspund în gând (uneori și cu glas tare): cu aproape nimic! Și reveneam, deși dezamăgită, dar convinsă că rostul meu în clasă e pentru ei.

Eu am rămas întotdeauna cu ceva și acesta este marele meu câștig! Dar, din fericire, de cele mai multe ori am avut ce enumera la capitolul celor învățate în oră! Așa s-a întâmplat și în ziua în care Domnul Director al acelor vremuri (astăzi nu mai e printre noi, dar în memoria mea e prezent mereu, cu drag!) a intrat în cancelarie, a stat cuminte pe un scaun și, când s-a sunat, mi-a spus prietenos: „Merg și eu cu dumneavoastră la clasă!” Nu știu cum am arătat în clipa aceea pe dinafară, dar pe dinăuntru îmi amintesc precis că era un mare gol. În fața noastră era un culoar pe care l-am străbătut de parcă se întâmplase ceva cu atracția gravitațională, sunetele din jur ajungeau la mine cu ecou și am deschis ușa clasei ca și când aș fi intrat într-un hău fără fund. Era o clasă a VI-a de copii isteți, le predasem Prepoziția și urma să trecem la Conjuncție. Am scris titlul lecției pe tablă, dar mâna mergea fără mine, apoi am privit spre clasă și de acolo a venit lumina. Am vorbit despre conjuncție, copiii au răspuns, parcă mă alimentau cu energie, încât am uita pur și simplu că Domnul Director era în spate. Când am dat cu ochii de dumnealui am tresărit, dar am văzut că era zâmbitor, căzut pe gânduri, privea pe fereastră și părea obosit. La ieșirea din clasă am mai aruncat o privire spre tablă și m-a lovit ca un fulger titlul lecției mele: Prepoziția!!! Am scris Prepoziția, dar predasem Conjuncția!!! Dacă la venire mi se părea că plutesc, acum simțeam că mă târăsc printr-o mlaștină. Am ajuns fără să știu cum în cabinetul dumnealui, am luat loc și mi-a spus primele cuvinte, pe care nu le voi uita niciodată: „Bravo, mi-a plăcut! Azi e prima dată când am înțeles cu adevărat Prepoziția, până acum am confundat-o cu Conjuncția!” Nu știu cum, dar adevărul că am greșit a țâșnit din gura mea cu disperare, spre uimirea Domnului Director, care dezarmase în fața unei asemenea spovedanii. Inspecția s-a terminat cu hohote de râs. Eu l-am invitat să vină și ora următoare, când aveam să rectific și pentru copii, dumnealui, care era profesor de fizică, m-a onorat cu multe alte vizite, a prețuit mereu acel moment de onestitate, iar eu am prețuit mereu sprijinul pe care l-am simțit atunci și mereu.

Pentru celelalte sute de inspecții nu m-am pregătit altfel decât o făceam oricum pentru elevii mei, iar în drumurile mele ca metodist am apreciat mereu relația onestă dintre copii și profesorul lor. Pentru că am mai trăit o întâmplare comică, ce mi-a arătat că onestitatea este sursa luminii care vine dinspre clasă și umple bateriile profesorului cu energie. Eram într-o așa numită brigadă, cu mulți ani în urmă, la o școală mică de țară, unde profesoara încerca un fel de emisiune de tip „Surprize, surprize”, cu un microfon, cu exclamații și mișcare scenică, dar copiii păreau împietriți. Am înțeles atunci spaima profesorului tânăr că nu va face o lecție modernă, „pe gustul inspectorului”, dar și rolul meu de a lămuri înainte că nu sunt un oaspete, ci un coleg care vine să învețe ceva din firescul unei ore. Și am înțeles bine, căci în timpul lecției-spectacol, un băiețel din fața mea s-a întors și mi-a șoptit printre dinți: „Nu-ș di ci fași azi așe, că în rest îî normalî.” Regia nu este făcută pentru scena clasei, nici pregătirea pentru o inspecție ca pentru un oaspete de seamă. Asta fac doar dascălii. Profesorii au zilnic oaspeți de seamă în bănci și ei le devin prieteni, dacă ceea ce se întâmplă în clasă se construiește împreună.

Cât despre testul-interviu cu ghicitori, mărturisesc deschis că nu îl practic. Nu veau să îi surprind pe elevi, nu caut să scot de la ei nimic printr-un test, nu vânez ce nu știu, încerc să îi ajut să vadă ei ce știu și ce mai trebuie să afle. Am intoleranță la copiat, e drept! Dar le explic întotdeauna copiilor că testul e un exercițiu comun, al meu și al lor, că nota nu este o etichetă, că el nu îi măsoară pe ei, ca oameni, ci ceea ce știu să facă la un moment dat. Adică sunt onestă și le cer (și primesc, de cele mai multe ori) onestitate. Nu mă simt dascăl, dar mi-aș dori să devin mai bun profesor, fiindcă, în această meserie, când se termină evoluția profesională, se instalează rutina aducătoare de moarte clinică.

E adevărat că fără formare continuă nu se poate. Dascălul român fără identitate poate că înțelege prin formare continuă adeverințe, certificate, diplome, punctaje, dosare, profesorii înțeleg învățare autentică, pentru că nu poți cere elevilor tăi să învețe, când nu le oferi zilnic un model al învățării, căci nu poți să le ceri să citească, fără ca tu să citești, nu poți să le ceri să vină pregătiți, când nu probezi zilnic, în fața lor, că ți-ai făcut temele pentru lecție. Documentarea e condiția noastră, nu doar pentru a le răspunde copiilor la întrebări, ci pentru a le oferi un model, ca să se poată documenta apoi, singuri, pe toată durata vieții lor. Și, spre bucuria mea, cunosc mulți, mulți profesori.

Și pentru că tot urmează să ne întrebăm cu ce am rămas noi din lecția acestui an, pentru mine e clar: nu îmi propun să devin dascăl, dar îmi doresc să fiu un profesor puțin mai bun în anul care vine.