Heliocentrismul educației și vocația întregului

La finele Evului Mediu, Nicolaus Copernic, astronom și om de știință căruia îi putem atribui o primă mare revoluție științifică a lumii, descria teoria heliocentrică, punând în centru universului Soarele și definind, în jurul acestuia, mișcarea de rotație și mișcarea de revoluție a Pământului. Contrazicea, astfel, cu destulă neliniște, teoria geocentrică a lui Ptolemeu, care funcționa de secole, îmbrățișată de biserică și de savanții lumii. De aceea, deși manuscrisul circula printre apropiați din 1530, Copernic publică teoria sa abia în 1543. Nu doar Copernic, ci și adepții săi au fost condamnați pentru această teorie, evidentă azi prin toate dovezile științifice, dar ieri, la Iași, profesorul John Hattie ne-a adus în atenție lecția lui Copernic, transferată în concepte pedagogice despre care vorbim, de multă vreme, dar în care nu credem (destul și deplin) și pe care nu le scoatem din rutina argoului didactic pentru a le face vii și autentice.

Vorbim astăzi despre învățare, despre educația centrată pe elev, despre rolul profesorului ca agent al schimbării și toate aceste concepte pot fi proiectate într-o imagine heliocentrică, în centrul căreia Soarele pe care îl construim, gravitând în jurul lui și hrănindu-l cu energie, este chiar elevul. La clasă, copilul rămâne așezat în locul lui, în juru-i rotindu-se, fiecare cu puterea sa de a lumina, planete care sunt profesorii cu disciplinele lor de expertiză. Din această continuă mișcare de revoluție, copilul preia modele, reflexii, standarde de cunoaștere, modelându-și propria curbă de mișcare prin lume. Concentrată în acest tablou atât de limpede, învățarea devine vizibilă conceptual și poate deveni vizibilă factual, dacă noi, profesorii, începem (cu adevărat) să schimbăm modul de a gândi educația.

Cred că principala idee pe care Forumul Educației de la Iași a lansat-o în spațiul de gândire al participanților este aceea că, în această perpectivă, nu trebuie să așteptăm schimbarea necesară decât de la noi. Altele, care s-au succedat în firul logic al dialogului -aș zice, prietenesc, au fost nevoia lui împreună, ieșirea din paradigma lui cum facem la clasă, pentru a ne concentra pe impactul lui cum determinăm învățare, abandonarea prejudecății că elevii nu mai sunt cum erau, pentru a face loc adevărului că sunt așa cum îi privim noi, gravitatea plictiselii molipsitoare și antidotul ei – să vedem învățarea prin ochii copiilor, schimbarea  felului de a-i (re)defini pe elevii care învață bine, între învățarea mnemotehnică și autonomie, necesitatea gândirii evaluative, impactul esențial al muncii colaborative a profesorilor, motivația (imaginea unei singure lăbuțe de pisică în zăpada imaculată este diagnosticul nereușitei profesionale, o metaforă vizuală strecurată cu tâlc în dialog), curajul profesional de a spune și de a face. Li s-au adăugat teme de interes, analizate cu sinceritate, de la impactul Inteligenței artificiale asupra învățării (căci ne livrează rezultat, dar de procesul învățării din spatele rezultatului rămâne responsabil profesorul), la studiile din sfera neuroștiințelor, care semnalează pragul sensibil al evoluției proceselor metacognitive în jurul vârstei de patru ani (prin descoperirea, de pildă, a funcției minciunii), toate ținând dialogul alert și eficient.

Intervențiile din sesiunile plenare  au continuat într-un panel (al specialiștilor și decidenților, dar, de fapt, al profesorilor care au împărtășit experiențe și opinii profesionale, atât de deschis, încât rangurile academice, funcțiile de autoritate, notorietățile publice au rămas în suspensia particulelor de lumină din sală), cu tururi de întrebări despre profesionalizarea managementului, despre condiția etică și exemplară a directorilor, despre ruperea de politic, despre autonomie și responsabilitatea ei, despre un întreg  a cărui vocație încă nu pare să o avem, dar spre care tindem.

Știam cine este John Hattie înaintea acestui Forum, i-am citit Învățarea vizibilă. Ghid pentru profesori, mai întâi din postura de candidat la Concursul pentru directori, mai apoi, revenind și revenind, din postura de candidat (etern) la rolul social de profesor eficient, dar am întregit portretul prin câteva trăsături desprinse din relaționarea directă: modestie (un ingredient miraculos și rar), claritate în gândire, reflectată în limpezimea spunerii, umor fin, responsabilitate, colegialitate, empatia omului onest, care vine spre noi, nu cu autoritatea celui care știe adevărul datelor statistice, ci cu grija colegului care vrea să sprijine și să se bucure de reușită alături de noi. Din locul meu, așa s-au văzut lucrurile. Și tot așa s-au văzut intervențiile clare, deschise, curajoase ale Profesorului Liviu Maha, ale Profesorului Sorin Costreie, ale Profesorului Bogdan Cristescu, ale Profesoarei Liliana Romaniuc, ale Profesoarei Mariana Marin, ale Profesorului Florin Frumos și ale celorlalți Profesori aflați pe scenă sau în sală. Totul într-o organizare impecabilă, fără nimic ostentativ, cu armonie și eficiență.

Pentru mine, personal, a mai fost ceva care a dat valoare evenimentului. Nu am auzit discursuri, nu am văzut politicul (omni)prezent în evenimentele timpului, nu am ascultat liste de realizări (deși, fără îndoială, există), ci am auzit vocile unui sistem în care planetele încă nu s-au aliniat, în care Soarele luminează uneori singur, în care fascinația unghiului de vedere nu ne permite viziunea întregului, dar în care există dorința de adevăr, speranța în învațarea vizibilă, disponibilitatea asumărilor curajoase, libertatea analizelor critic-constructive, autenticitatea și autonomia profesorilor care înțeleg că lumina lor vine de la strălucirea elevilor lor. Și, mai ales, mi-a arătat acest Forum că există entuziasm și că blazarea generalizată ar putea să fie substituită de energia colectivă a celor care pot și care vor.