Încremenire în proiect sau o piuliță-fluture transformată în zbor

Poate părea incredibil, dar în clasa a IX-a am confecționat pe strung, la practica școlară, o piuliță-fluture, sub atenta îndrumare (țipete, ghionturi și motivaționalul „cască ochii”) a unui meșter (dom’ maistru), foarte autoritar în salopeta albastră, cu basca din dotare nelipsită și ochelari negri cu rame groase. Nu mă definește deloc manualitatea, nu am câtuși de puțin spiritul practic necesar să schimb un bec și fac blocaje emoționale în fața oricărui buton nou. Eram rătăcită printre colegii mei din clasa de mecanică, ceea ce a și determinat, din fericire, mutarea mea la filo, din clasa a zecea, toată lumea căzând de acord că nu pot fi lăsată fără primejdie decât în preajma cărților, unde am rămas până azi. Prin urmare, piulița-fluture a rămas singurul meu proiect practic împlinit și o am în amintire, strălucitoare, argintie, catifelată, cu un filet perfect și aripi șlefuite, gata de zbor. Nu a făcut parte dintr-un sistem niciodată, nu îi cunosc întrebuințarea, a eșuat prin vreun sertar al adolescenței, dar am fost mândră de ea, a rămas amintirea mea prețioasă despre ceva ce ar fi putut să fie. Deși confecționarea ei ar fi trebuit să facă parte dintr-un proces de învățare, fluturele meu de metal nu a zburat, procesul s-a închis, nimeni nu a evaluat noile mele posibilități, a fost o încremenire în proiect din care mai există în memorie doar exclamația finală a maistrului („na, vezi că nu ești toantă! ”), un compliment inegalabil și o încurajare fără cusur. Dar, de atunci, am avut o miză: să casc ochii și să arăt ce pot, pentru că cineva mi-a arătat cine sunt: un om viu, capabil de progres, și nu un reper statistic al eșecului.

Mi-am amintit cu drag de povestea aceasta zilele trecute, când încercam să așez, cu onestitate și fără excese, testarea inițială standardizată între sensurile începutului de an. Comparativ cu anul trecut, multe lucruri sunt în progres și trebuie să le recunosc. Pregătirea ei a durat mai puțin, timpul alocat testării nu s-a extins dincolo de finalul lunii septembrie, presiunea pe școală a fost mai mică, prin aceea că fiecare profesor a putut da testarea în ora sa, platforma a funcționat fără reproș, conexiunea s-a făcut rapid, scorul a ajuns la copii imediat după finalizarea testului, numărul testelor a scăzut, acceptându-se ideea că există și discipline cărora standardizarea doar pe itemi obiectivi le rămâne incompatibilă. E bine! Și va fi și mai bine, dacă vom putea transmite și alte aspecte observate la firul ierbii și, mai ales, dacă, în fireasca ierarhie instituțională, vor exista urechi să le asculte. Am încercat deja, fără succes, la nivelul imediat al decidenței, să semnalez incorectitudinea de a evalua copilul de la profilul real prin opt teste și pe cel de la uman prin trei, dar voi mai încerca, fără a pierde speranța.

Sintetizez câteva aspecte care necesită, după mine, o nouă intervenție, nu în ordinea gravității și a complexității lor, ci în fluxul subiectiv al memoriei mele. La clasa a șasea, de pildă, un copil a avut dificultăți în a selecta răspunsurile, telefonul său s-a blocat mereu, pentru că e vechi și uzat, de aceea și scorul să a fost mai mic decât se aștepta. Privirea rușinată pe care am văzut-o când a spus: „Doamna, telefonul meu e de vină, nu am altul…” nu ar trebui să existe într-o școală. Nici cea a copilului care mi-a cerut să stea la calculatorul de la catedră, pentru că nu are deloc telefon, nici cea  a copilului care mi-a cerut să o roage pe mama să îi mai pună „timp” pe telefon, căci i se terminase, nu dispune de internet nelimitat. Sfatul pe care l-au primit părinții, de a se asigura că au un device potrivit, că au conexiune bună la internet, în condițiile unui învățământ gratuit, nu e firesc. O testare standardizată trebuie asociată cu instrumente puse la dispoziție de școală, în mod echitabil, ca fiecare copil să fie confortabil în clasă și să nu vină acolo cu poverile materiale ale familiei lui.

Alt aspect, poate că cel mai important, este acela că, din ecuația acestei evaluări, profesorul este, din nou, exclus. Nu ar fi nimic, dacă intențiile ar fi mai clar lămurite pentru toată lumea, profesori, părinți, elevi, și dacă realitatea efectivă a testării standardizate inițiale la clasă ar fi mai bine cunoscută. Testul inițial are rolul de a diagnostica la nivel de sistem, nu de a permite profesorului să măsoare și să remedieze nivelurile de competență ale fiecărui copil din clasa lui. În fapt, copilul primește 25 de itemi la care profesorul său nu are acces, primește un scor, la care profesorul său nu are acces și un raport individual, la care profesorul său nu are acces. Singurul rol al profesorului în tot acest demers este să supravegheze procesul testării și, ulterior, când apare raportul școlii, să analizeze date (nu indivizi) și să desprindă concluzii generale, utile, desigur, și acestea, dar nu despre fiecare copil, nu despre cerințele care i-au generat dificultăți, nu despre soluții particularizate. Un elev m-a rugat să îi explic unde a greșit. Ridicatul din umeri nu e confortabil pentru niciun profesor, dar nu ne rămâne decât ridicatul din umeri. În cartea sa, Testarea standardizată în educație, o carte care m-a convins, ca și necesitatea unei testări standardizate (nu resping ideea, dimpotrivă), autorul Dragoș Iliescu identifică multiplele aplicații ale testării standardizate, inclusiv pe aceea de a diagnostica întregi comunități și de a radiografia sisteme. Evident că asta se întâmplă și că vom obține informații importante comparând, de pildă, rezultatele generale ale clasei sau ale școlii de anul trecut și din anul în curs. Însă profesorul, la clasă, nu are acces la  acest instrument de testare și lucrul acesta trebuie cunoscut cu claritate. Poate că ar trebui să aibă și, pe viitor, să se găsească și modalitățile tehnice ca profesorul să aibă acces la itemi, la scor, la răspunsurile fiecărui copil și intervenția lui să întregească procesul și să dea evaluării rolul de componentă esențială în continuitatea învățării.

Există totuși o mare problemă legată de acest fapt. Miza testării, ne spune Dragoș Iliescu, este extrem de importantă: „Motivația pentru testare este unul dintre cei mai importanți predictori ai efortului pe care un elev îl depune atât înainte de testare, pentru a se pregăti, cât și în timpul testării, pentru a arăta ceea ce știe. ” Or, miza testării digitalizate este fie necunoscută, fie neînțeleasă de profesori și, implicit, de elevi, iar mesajele generale de tipul: așa trebuie, așa s-a decis, ce putem noi schimba?, îl dăm și scăpăm de corectat, oricum nu contează nu fac decât să decredibilizeze un proces esențial. Și nu e vina copiilor, nici a profesorilor lor, ci rezultatul implementării unei noutăți fără o formare riguroasă și temeinică a celor care devin factorii aceleiași implementări. În fine, ar mai fi de spus una, alta despre itemi, despre competențele pe care, la disciplina mea, testarea standardizată cu itemi exclusiv obiectivi nu le poate evalua, despre nevoia de formare temeinică a producătorilor de itemi, despre comunicarea din timpul procesului și despre riscul pervertirii lui de la idee la fapt, dar, cum se anunță un proiect de durată, vor mai fi prilejuri, dacă nu va rămâne încremenit în refuzul dialogului.

Mă gândesc la raportarea profesorilor și a copiilor la această repetabilă activitate de început de an ca la poziționarea mea de odinioară în fața piuliței-fluture. Ne bucurăm că există, ne felicităm pentru reușită, o admirăm cum strălucește în soare și o punem în sertar. Nu e nici piuliță, nu se înfiletează încă pe nimic pentru a se integra într-un ansamblu, nu e nici fluture, nu știe încă să zboare. Dar nici nu ne ajută nimeni să o vedem altfel, șlefuind unde e de șlefuit, așa cum m-a ajutat pe mine cândva îndemnul motivațional al meșterului meu. De aceea, mă încearcă o teamă: să nu rămână în insectarul atâtor procese ale școlii pe care le acceptăm fără să le mai căutăm sensul, căci ar fi cu adevărat trist.