Măr(țișorul) cu povești

Astăzi am purtat în piept două vieți. Una a fost a mea, cu rutina ei, dar și cu bucuria primăverii care vine în chip de mărțișor, alta a fost a Janetei, o femeie harnică cum rar întâlnești și, după spusele unora, o mână de fier. Era aprigă, cu o memorie impresionantă și nimeni nu îndrăznea să o supere, străbunica Dariei. Alții au ales să pună în piepturile lor viața Sofiei, străbunica Andreei, a lui Eduard, tatăl Elizei, a Ralucăi, mama lui Vlad, a lui Costache, străbunicul lui Bogdan, ori viața lui Gheorghe, strămoșul lui Matei, evocat și în Vizuina luminată a lui Max Blecher. Povești minunate de viață, numite Costache, Gheorghe, Ioan, Maria, Victor, Mihai, Mircea, bunici, străbunici, neamuri din vremuri grele, care au devenit mărțișoare și au fost purtate în piept toată ziua, iar spre seară au fost așezate într-un Măr(țișor) cu povești, darul nostru făcut primăverii.

Toate poveștile, la un loc, au devenit o istorie vie. Horia și Elisabeta, bunicii lui Denis, ne-au oferit pilda lor de iubire care a durat toată viața, străbunicul lui Iulian a trecut prin tifos și prin lagăr, iar străbunica lui și-a născut fiica în ziua în care soțul ei a plecat pe front, Constantin, străbunicul lui Luca a plecat pe front când nu avea 18 ani, s-a întors rănit, dar a sfidat destinul și a trăit vreme de 83 de ani, în pace, alt Constantin, bunicul Elizei, a stat șapte ani în Siberia, de unde s-a întors fără un picior, străbunicul Costache, al lui Bogdan, a scăpat dintr-un tren de pe o linie minată, într-un schimb de prizonieri, iar Uzeir Daut, ai cărui urmași au devenit, din condeiul unui funcționar, Uzier, stră-străbunicul lui Cosmin, a fugit din Albania natală, de teama unei însurători, și a găsit iubirea pe meleagurile noastre. Maria, străbunica Amaliei, a primit în dar o casă de la boierul Mihai Negruzzi, pentru că l-a slujit cu devotament, Elvira, străbunica Andreei, ne-a transmis un mesaj despre importanța educației pentru o fată dintr-o vreme în care școala era un spațiu interzis, ca și bunica lui Andrei, a lui Silviu sau a Marei, plecată cu un prunc în brațe, pe timp de război, din gospodăria pe care, apoi, a reclădit-o din ruină, femei puternice, devenite modele. Ioan, străbunicul lui Șerban, Alecu, străbunicul lui Teo, sau Neculai, străbunicul Mariei ne-au purtat prin povești de front, de viață și de moarte, de iubire și de suferință. Și fiecare a devenit întâi o poveste, apoi un mărțișor purtat în piept la început de primăvară, pentru a se transforma în oameni exemplari, care ne-au îmbogățit pe fiecare cu viețile lor.

Vorbesc depre proiectul nostru, unul cum multe sunt, cu siguranță, în toate colțurile de școli, pentru că el confirmă o idee în care cred. Școala de succes nu poate fi asociată unei clădiri, oricât de bine dotată și modernă ar fi ea. Nici unor profesori, oricât de devotați și de implicați ar fi ei. Școala adevărată, aceea pe care nu legile o fac, ci oamenii, este școala în care învață laolaltă copiii, părinții și profesorii lor. Laolaltă! Și învață nu doar din cărți, din programe, din resurse educaționale mai vechi sau mai noi, ci din viața trăită împreună și secvențiată în situații de învățare, adică în întâmplări cu sens. Noi am dat sens acestei zile, prezentând aceste povești și discutând, cum altfel decât împreună, pe marginea unui text, Stepa lui Ray Bradbury, pe care și copiii, și părinții l-au citit. Un text despre conflictul dintre generații, despre greșelile din educație, despre iubirea fără măsură, desre deșertul lumii în care părinții și copiii se rătăcesc uneori.

Părinții au constatat că meseria aceasta e grea, iar copiii vin fără manual de întrebuințare, că o învață din mers și că, uneori, ar simți nevoia să scoată la iveală și copilul din ei și să îi mai dea o șansă la timp. Că sunt depășiți de tehnologie și că, din iubire, oferă fără măsură. Că dorința de a oferi confort și siguranță e plătită cu timp prețios și, din păcate, irecuperabil.

Copiii, la rândul lor, au transmis, cu un curaj demn de laudă, ce doresc, în fond. Să nu li se ceară dragoste în schimbul jucăriilor, atașament la schimb cu darurile, să nu se aștepte de la ei altceva decât primesc. Timp pentru timp, dragoste pentru dragoste, îngăduință pentru îngăduință. Și toți, împreună, am decis că timpul comun este mai prețios decât orice, iar timpul în care și învățăm împreună e aur curat. Ideea mea că un colectiv de clasă e făcut din copii și părinți a devenit și mai vie, iar asemenea întâlniri ne arată ce putem, dar nu știam că putem.

Străbunii din merișorul nostru – mărțișor ne-au privi cu brațele încrucișate, cu ochii înlăcrimați, cu zâmbet și s-au bucurat să fie printre noi. Știu sigur, pentru că eu le-am avut lângă mine pe bunicile mele, Maria și Magdalena, care îmi stau mereu pe umeri, transformate în aripi, și care m-au învăluit în căldura pe care numai un bunic o poate răspândi în lumea noastră, din lumea lui.