Mă găsești, mă regăsesc -sensul necesar al iubirii

Una dintre constantele mele căutări este aceea de a le oferi elevilor suficiente și credibile argumente pentru a-i convinge că literatura îi învață să trăiască frumos. De cele mai multe ori, mă lupt cu prejudecata lor că lectura e doar pentru școală și nu pentru învățare, ci pentru evaluare. Citesc pentru că au de dat  (și de luat) un bacalaureat, sub al cărui spectru își planifică (pragmatic și total incorect) fiecare mișcare. Adică o temă de termen scurt, pentru un obiectiv iluzoriu, care nu îi definește în niciun fel, ci doar le menține iluzia că școala și viața sunt două drumuri paralele.

O altă constantă căutare este aceea de a le convinge pe elevele mele, aflate la vârsta adolescentinelor cercetări de sine, să aleagă drumurile ferme către construirile lor interioare, solide și reale, deși atât de grele, în pofida (de)structurărilor exterioare de care par atât de tentate. Să fie ceea ce simt că sunt pentru ele, nu pentru invidiile, orgoliile, așteptările sau modele din jurul lor. Cartea Laviniei Braniște, Mă găsești când vrei, îmi oferă bucuria de a asocia cele două constante într-o recomandare de lectură pe care o fac cu bucurie tinerelor cititoare, mamelor lor sigur aflate în căutarea unor căi, tuturor celor care vor să afle într-o carte viață trăită intens, mărturisită cald, așezată profund în confesiuni narative credibile și convingătoare. Maria e o femeie care iubește. E la vârsta maturității tinere, are 34 de ani, dar nu s-a găsit pe deplin, legată de o familie de care nu se poate rupe, eșuată lamentabil în relații sentimentale pe care le duce în interiorul ei sufletesc, neîmplinită profesional, singură în trăirile ei, cu nevoia uriașă de a (se) împărtăși. Este mărturisirea sub care debutează povestea, înlănțuindu-ne de la început în ea: Am vrut să-i spun că are o forță capabilă să țină în echilibru un sistem solar, un câmp gravitațional căruia nu-i scapă nimic. Am vrut să-i spun că mă simt dezbrăcată când vorbesc cu el, pentru că mă vede. Că pot să-i spun orice și el înțelege, și înțelege nu numai vârful făcut din cuvintele pe care le spun, ci tot muntele de gheață de care atârnă.

Maria îl iubește pe Victor, pe care îl cunoaște în avion, mergând spre Amsterdam, într-un ianuarie mocirlos în care el, bărbatul puternic, misterios, stăpân pe el și, ulterior și pe ea, aduce lumină. E un bărbat care domină, care face daruri, care aduce un braț de narcise albe, cumpărate nu cu gândul la semnificația lor pentru femeia iubită, ci la puterea de a elibera o vânzătoare care stătea în frig. Care dăruiește pentru el. Povestea e retrăită dramatic într-o relatare retrospectivă, după ce s-a prăbușit totul, după ce a trecut toată durerea și a început furia, când apar întrebările și când din iubire rămâne doar sensul ei evanescent. Întâlnirea cu Victor întărește singurătatea Mariei, care se mută cu bărbatul iubit într-o locuință de lux și într-o viață nouă, dar renunță la slujba ei, se vede rar cu familia, cunoaște oameni diferiți, prizonieri și ei în relații agresive,  se împovărează cu alte incertitudini, îngrijorată să nu fi făcut, pentru a câta oară, alegerea greșită.

Maria vine în această nouă relație cu propriile traume. A crescut într-o familie bună, tatăl medic, mama inginer, părinți iubitori, care i-au asigurat ceea ce credeau că îi este necesar, inclusiv relația lor artificială, construită pe minciuna unui triunghi conjugal continuu, pe infidelități și acceptări, apoi pe revolte și dispreț, stări ce reverberează dramatic în tânăra care se teme să nu trăiască la fel. Atașată mai ales de tată, caută în el stabilitate. Tatăl este expertul în alegerea pepenilor, le examinează vrejul, îi bate cu degetul, le apasă capetele și nimerește, vreme îndelungată, fructele cele mai dulci, fără greș, până când pepenii mutanți se schimbă și se pierde cheia descifrării lor, așa cum se pierde și cheia descifrării oamenilor.

Trăirea și mărturisirea unei iubiri toxice are sens salvator, căci Maria se regăsește treptat și înțelege că poți iubi, iubindu-te și pe tine:”Mi s-a înșurubat atunci din nou dorința de independență. Relația asta îmi alterase țesătura afectivă, mă îndepărtase de mine”. Îndepărtarea stă în gesturi mici, în dorința lui Victor ca ea să folosească ruj și rimel, nu pentru ea, ci pentru el, în sugestia că e mai plină sau nu atât de frumoasă, că e naivă, că nu merită alt rol decât acela de a-i fi companie. Evadările eșuează, pentru că, de fiecare dată, Maria reintră în rolul de victimă, se lasă dominată, în speranța că iubirea e reciprocă și poate să reînnoade legăturile sfărâmate de o relație abrazivă. Și Maria duce cu ea piatra de moară a trecutului, a anilor de liceu, în care i se părea că o fată e curajoasă dacă un băiat îi ridică puțin bluza, în care rezolva probleme pentru olimpiade cu plăcere, fără a ști când și-a pierdut interesul de a mai rezolva orice, când primește de la tata sfatul de a fi independentă financiar, dar niciodată pe acela de a fi independentă emoțional.

Maria poate fi o oglindă în care sper să se privească și copilele pe care le văd afișând curajos câte un umăr dezgolit, înainte de a fi dezgolit inima de sub umăr de toate fricile ei. Cartea Laviniei Braniște este, cu siguranță, o cale către cea mai profundă înțelegere a iubirii: ”O conspirație a minții tale, un loc din care ieși bulversat, pentru a constata că l-ai iubit pe celălalt total și devastator și că așa se poate iubi numai un om pe care nu-l cunoști”