Lumina dintre cărți, când viața e mai dreaptă decât moartea

Frica ne face vulnerabili în moduri diferite, dar cunoașterea ne oferă demnitate într-un singur mod. Ne permite să  dărâmăm gardurile prejudecăților, inclusiv pe acelea despre care ni se spune că ne apără. Și cunoașterea vine nu doar din viața trăită, ci și din viața sublimată în cărți. Una dintre ele mi se pare, astăzi, un ghid de umanitate: Viața e mai dreaptă decât moartea, ultima carte a Narinei Abgarian. O culegere de povești ale unor oameni peste care războiul plutește, deși nu îl doresc, oameni care, unul lângă altul, alcătuiesc o comunitate pe care cititorul e provocat să o reconstituie, pentru că războiul a pulverizat-o. Chipurile se construiesc disparat și, totuși, într-o indestructibilă armonie. Bătrâna Maro, sub explozii, nu se salvează până nu pune la adăpost trupul lui Karapet, vecinul care îi făcuse viața grea, pentru că mort sau viu, omul rămâne om. Metaksia a crezut că războiul e departe, peste graniță, până când l-a găsit pe fiul ei vitreg, Razmik, în curtea lor, cu picioarele zdrobite, printre grămezile de moloz din urma unui obuz rătăcit și de atunci merge, printre primejdii, în fiecare duminică la slujba morților, care nu le e de folos morților, ci doar celor încă vii. Agnessa, o tânără mamă, rămâne fără picioare și fără copil pentru că iese din casă să aducă o pereche de ciorapi fetiței, sub ploaia de obuze. Levon rămâne infirm pentru că autobuzul de școală e aruncat în prăpastie. Țovinar, fetița de opt ani care și-a condus mama la autobuzul morții, o așteaptă în fiecare seară în stație, deși știe că nu va mai veni. Străbunica Nubar crede că în inimile frânte ale oamenilor e atâta iubire nedăruită, încât, la vremea potrivită, Dumnezeu le ridică la cer și împrăștie, cu strălucirea lor, întunericul cețurilor. Și războiul frânge multe inimi, indiferent ce formă ia el. Azinanț Agapi a învățat din copilărie că războiul nu lasă pe nimeni să se salveze. Masis, ucenicul de croitor, știe despre război ce știe orice locuitor de la graniță, că odată început el poate să nu se mai termine niciodată. Războiul o să se târască încet, otrăvind totul în calea lui cu răsuflarea lui fetidă. Locuitorii din Berd sunt oameni vii. Orașul e real. Un oraș de graniță. Războiul e cât se poate de adevărat. El nu are granițe. După ce ai terminat de citit cartea și încerci să refaci legăturile dintre oameni, vezi că ai în față un tablou de lumină. Războiul își risipește umbrele cu adevărat sub lumina izvorâtă din atâtea inimi frânte.

Între speranță și frică, am, zilele acestea, câteva revelații triste. Prima, și pentru care mă simt pe deplin responsabilă, este eșecul sistemului de educație. Dacă un număr atât de mare de oameni abdică de la argument, anulează dovada și sfidează logica simplă înseamnă că avem, la nivel de sistem, o mare problemă și că cifrele din statistici (din cele glorioase), olimpicii (reali și admirabili) și tinerii buni și inocenți pe care îi mai vedem în băncile din sălile noastre de clasă nu ne mai salvează. Cum nu ne mai pot salva profesorii care insistă să vadă, puțini între cei mulți care țin ochii închiși. Și cea mai mare frică, în aceste zile, e de război. Un război care își întinde monstruos umbra asupra noastră, cu infinitele sale chipuri hâde. Nu ne poate nimeni promite că îl va opri, suntem parte din el. Singura speranță este că Binele îl va câștiga.

Mai întâi, războiul real de la graniță a împărțit fals lumea în proruși și proucraineni, fiecare simțind nevoia de a-și asuma un conflict și de a se poziționa beligerant de o parte sau de alta. E fals și înspământător! Un război ca acesta ar trebui să scoată din noi identitatea de prooameni, de militanți proviață, proumanitate, căci doar din această identitate putem trăi empatie, compasiune, înțelegere pentru oamenii care suferă în toate zonele afectate de acest război. Poate că doar așa nu vom mai auzi teme de manipulare, precum banii pe care statul român îi oferă copiilor alungați din casele lor, rămași fără părinți, speriați că au pierdut reperele lumii în care au trăit. Repere care nu pot fi echivalate în bani.

Apoi, războiul electoral dintre adepții uneia sau alteia dintre direcțiile care se profilează în orizontul apropiat al istoriei. Un război întreținut de lipsa de cunoaștere, de sensibilizarea oamenilor simpli nu la ideea autentică a Binelui, ci la gura care se preface că rostește sentințe morale, de libertatea smintitoare de a spune orice și oriunde, fără discernământ, pe care o oferă falsa Agora a rețelelor de socializare, de puterea acestor rețele de a rostogoli conținuturi manipulatorii și de a le amplifica până la saturație. Un război în care unii (cei mai mulți, sper eu) se apără cu amintirea unor vremuri în care nu mai vor să se întoarcă și care ni se promit ca o nouă izbăvire.

În fine, războiul dintre Est și Vest, dintre ai lor și ai noștri, dintre politicieni de o direcție sau de alta, dintre ciumele de diverse nuanțe și coloristici, care s-au amestecat periculos pe paleta istoriei, într-o baltă primejdios de verde. Care dezvăluie, în oglindirea ei înșelătoare, tineri debusolați, oameni dezinformați, un stat falimentar, care pare la fel de uimit ca și noi de ceea ce i se întâmplă.

Și fiecare dintre oamenii aceștia, din nefericire votanți în câteva zile, vrea să se ascundă de război și va vota cu frică, dominat de captivitățile ideologice sau de tiparele istorice în care îl plasează sursele lui de informație. Sursa mea este cartea. Mi-am asumat această dulce companie de multă vreme și ea a devenit, în timp, un loc de refugiu, un zid de protecție, un spațiu de limpezire, de aceea văd și simt umbrele unei istorii care se repetă. Și voi vota cu fricile mele în spate. Unele venite și din această carte a Narinei Abgarian.

Acesta e rostul cărții, fie ea de istorie, fie de istorie transfigurată în literatură, să te apere și să te salveze. Chiar în modul cel mai literal cu putință, ne spune Radu Vancu în Jurnalul său, evocând o fotografie cu un apartament din Ucraina ale cărui ferestre erau blindate cu cărți.Ar trebui să ridicăm baricade de cărți în jurul celor îmbătați cu vorbe și gata să pună cunoașterea pe rug. Între cărți e întotdeauna lumină. Și între oamenii care citesc. Poate chiar votul ne va arăta cine suntem și cum arată fotografia luptei dintre cărți și vorbe, dintre istorie și mistificare, dintre războiul urii și războiul luminii. Și sper din tot sufletul să ne arate că viața e dreaptă cu cei care o cinstesc, așezându-se în partea rațiunii. Pentru că moartea, în mod sigur, nu e.