Mai puțin decât dragostea și mai mult decât uitarea

Am vizitat cu elevii mei de clasa a X-a Muzeul copilăriei în comunism, găzduit în Casa Muzeelor, splendid spațiu de învățare, pe care nu l-am valorificat suficient (dar o voi face). Întâmplător,  mai devreme cu doar câteva zile, am terminat de citit ultimul roman al lui Bogdan Crețu, Mai puțin decât dragostea, cu sentimentul nemăsurabil al întoarcerii la lucruri trăite, dar și cu bucuria unui text ce (re)construiește un timp dureros pentru generația mea, (aproape) inexistent pentru generația adolescenților de astăzi. Așezați în băncile de lemn din muzeu, printre obiecte generatoare de atmosferă doar pentru cunoscători, străine lor, au fost interesați să afle, au pus întrebări și au primit, la un moment dat acest răspuns : “Copiii erau fericiți și nu erau manipulați, pentru că nu cunoșteau alternative“ . Mi-a venit să strig că tocmai aceasta era manipularea, dar mă voi mulțumi să le spun : Cițiți romanul lui Bogdan Crețu, pentru a înțelege ce contează mai puțin decât dragostea și mai mult decât uitarea.

Romanul se bucură deja de apreciere, ceea ce voi spune eu nu are pretenția unei recenzii, ci e doar un cumul de argumente ale unui cititor care vine din vremea (diegetică) a cărții și care are răspunderea (poate e doar o rutină profesională) de a aduce în spațiul mesajului alți cititori tineri, ferindu-i, cumva, de nisipurile mișcătoare ale vremii lor. Și spațiul pe care îl oferă romanul lui Bogdan Crețu e unul sigur, un sol ferm, stâncos, pe care ne putem refugia pentru un răgaz de înțelegere a istoriei, sprijinindu-ne unii de alții.

Mai întâi, pentru că, structural, povestea e solidă, țese fire narative pe care le transformă, treptat, într-un tablou credibil. Stefan Păcuraru, adolescent în anii ’60, în plin comunism, îndrăgostit de Magda, o colegă, ajunge în închisoarea de la Râmnicu Sărat, apoi, din 1958 și până în 1964, trece prin “cele mai înalte facultăți politice ale epocii“, așa cum numește închisorile douăzeci de ani mai târziu, când se confesează fiului său, Vlad. De ce? Cântase “Deșteaptă-te, române“ alături de alți adolescenți, era singurul major, abia împlinise 18 ani, și trebuia să existe un vinovat. Închisoarea îi schimbă destinul, iar legătura cu Iancu Iacoban, torționarul care îl bate cu milă, care îi dă o pătură și puțină mâncare, care îi vorbește încurajându-l și îi aduce un pui de vrabie pe care să îl țină în viață, cale a propriei supraviețuiri,  devine urzeala întregii țesături epice. În anii ’80, Vlad, fiul fostului deținut, care trăia acum în izolarea muntelui, departe de lume și de familia abandonată, se îndrăgostește de Sara Iacoban, fiica fostului torționar, îngerului cu vână de bou, și a Magdei, iubita lui Ștefan din adolescență, experimentând, ca și tatăl său, meandrele unei epoci în care dragostea era captivă dictaturii . Apoi, despărțit iremediabil de Sara, după Revoluție devine un alergător însingurat, până ce o întâlnește pe Maria și își ascultă, pe rând, poveștile, descoperind că ele sunt legate, prin firele invizibile ale unei epoci care i-a marcat definitiv.

Mai apoi, pentru că e o poveste de familie. Familia Sarei, a lui Vlad, a Mariei sunt, de fapt, oglinzile în care se recompune marea familie a vremii, amenințată de delațiune, de complicitate, de ipocrizie, de tot ceea ce se naște din omeneasca dorință de a supraviețui într-un timp al fricii și al morții. Autorul însuși, într-un interviu, mărturisea că “Mai puțin decât dragostea e și un roman de familie. O poveste despre părinți și copii, despre lumea aspră a taților și aceea blândă a mamelor“. Un tată e călăul de care victima se agață cu speranță și care crede că deținutul e liber, dar călăul e cel care duce toată răspunderea. Altul e victima, care lasă moștenire fiului povara propriei vieți: “Părinții mănâncă aguridă și copiilor li se strepezesc dinții. Nu dinții. Creierul. Și sufletul. Și viața. Care nu mai poate fi la fel după ce s-au uitat pe gaura cheii la viețile părinților dinainte de a deveni părinți.“ Iar altul e expresia neputinței. Mamele sunt repere salvatoare, ele protejează, înfruntă sau duc tăcute poverile pe care condiția maternității le pune pe umerii lor. Magda, de pildă, rămâne prizoniera fricii, nemaiputând să iasă niciodată din cercul ei întunecat: “ Dacă ar fi arestat-o și ar fi ținut-o în pușcărie câțiva ani, asta i-ar fi dat măcar puțină demnitate. Demnitatea victimei. Dar nu, ei i-au șters orice urmă de reabilitare. S-a simțit atunci un nimeni și asta nu se mai putea uita.“

În fine, pentru că este o poveste de dragoste. Întâmplările, în țesătura lor stratificată, ne dezvăluie fețele și înțelesurile iubirii. Pentru Iacoban, iubirea nu există, pentru că – se justifică el – nimeni nu l-a învățat ce e aceea. De la mamă a învățat mila : “Bună și aia. E mai puțin decât dragostea. Da’ tot e ceva.“ Pentru Vlad, un sărut în fața instituției fricii, în 1988, înseamnă prima particulă clintită într-un sistem care încă nu își simțea prăbușirea, căci o dictatură e mai puțin decât dragostea. Lumea pe care cei doi adolescenți o radiografiază, lumea cozilor comuniste, nu e exponat de muzeu, ci e chiar muzeul viu al unei epoci tulburi: “Cei mai mulţi păreau să nu aibă o privire propriu‑zisă. Adică un mod personal de a‑şi însuşi exteriorul. Oamenii nu se fixau unii pe alţii în ochi. Căpătaseră abilitatea de a se uita mereu în lateral. Şi mereu în jos. Niciodată în sus. Au numărat: din 100 de persoane, doar două priveau ager înainte şi decupau fiecare detaliu. Ceilalţi abia periau obiectele şi persoanele din apropiere cu ochii. Parcă voiau să le şteargă de praf, fără să le strice luciul. Văzul nu mai era un organ de percepţie, ci o metodă de a se ascunde. Nu te mai infiltrai în prezent prin fasciculul privirii, ci te retrăgeai dincolo de găvane, eu nu sunt aici, nu am nimic de‑a face cu… Dar mai era ceva. Atunci când venea camionul cu marfă, când se descărcau lăzile în spate, sub paza miliţiei, când coada devenea un animal ameninţător, care fremăta, oamenii începeau să aibă priviri vii. Întinereau, simţeau injecţia de adrenalină, viaţa lor căpăta, în sfârşit, un rost. Vor prinde carne, vor duce acasă ceva. Vor redeveni utili. Cu cât trecea timpul şi coada se strângea, cu cât trupurile se striveau unul pe altul, ochii începeau să lase să se vadă teama. Nu frica abisală, ci mica teamă că de data asta nu vor apuca nimic.“ Mai mult decât dragostea sunt copiii (Sara, salvarea Magdei, Vlad, reperul unei mame rămase să înfrunte singură lumea, Maria, aspirația altei mame spre lumină, Luca, cel care salvează iubirea de agresiunea unui viol, Diana, salvarea iubirii pierdute a părinților ei, Sara și Vlad), mai mult decât dragostea e o sobă albă, rătăcită într-o istorie fără șanse, mai mult decât dragostea e iertarea, atât de greu de dăruit, mai mult decât dragostea e memoria.

Voi propune elevilor mei adolescenți și părinților lor ca romanul acesta să fie următoarea carte de dezbătut la întâlnirile noastre în care copiii și părinții citesc împreună. Pentru că literatura ne salvează timpul și memoria. Pentru că suntem datori să le dăruim copiilor noștri trecutul, un timp al nostru în care, așa cum spune Sara, nu ne poate înlocui nimeni. Viitorul și-l vor câștiga singuri.