Cum am supraviețuit vârstei de 16 ani

Personajul principal al romanului Din cer au căzut trei mere, al scriitoarei Narine Abgarian (un roman minunat, despre care promit să mai scriu), o femeie care, la jumătatea vieții, se pregătește să moară, dar are surpriza să trăiască în marele miracol al existenței ei, m-a dus în trecut, într-o depărtată vreme. Mi-am amintit de o poveste personală și fac o mărturisire amuzantă! Când aveam vreo 12 ani, am văzut la cinematograf un film, nu mai știu cum se numea, în care doi tineri, EL și EA, urmau să împlinească 16 ani, să fugă de acasă și să se sărute sub un pod. Am fost copleșită de grandoarea scenei și mi s-a părut atunci că acesta e apogeul vieții și că, dincolo de o asemenea împlinire, nu mai există nimic. Îmi amintesc foarte exact sala rece de cinema, imaginea mea pierdută în scena de pe ecran, dar mai ales sentimentul de atunci că trebuie să fac din viața mea ceva la fel de grandios până la 16 ani, căci, pe urmă, nimic nu mai are sens! Din clipa aceea, am trăit intens în așteptarea vârstei magice, vârsta ultimă pentru care mă pregătisem mental,  absorbită de cărți, regăsindu-mă și în alte povești, dar fără să abdic de la idealul stabilit cu fermitate într-o seară de iarnă, într-o sală rece de cinema.

De aceea îmi amintesc perfect și aniversarea de 16 ani. Prozaică. EL nu apăruse încă, de acasă nu prea mai aveam chef să fug, poduri romantice prin preajmă nu se aflau, între timp idealul se cam șubrezise, citisem cărți mari, văzusem filme cu adevărat bune, coborâsem cu picioarele mai aproape de  pământ și înțelesesem că fuga de acasă poate fi facilitată zilnic de cărțile citite, fără să pierzi confortul căminului tău. Cred că a fost prima și ultima proiecție de apogeu, o ratare, desigur, pentru că, de atunci, nu am mai știut care este apogeul vieții mele. Vârsta pe care o așteptasem trecuse fără cataclisme și începea restul vieții mele, pentru care nu prevăzusem un punct culminant.

Cert este că, de atunci, nu am mai avut presiunea vreunei vârste, dar am simțit mereu nevoia unor provocări, a unor limite, pe care să le depășesc, din teama căderii în rutină. Cred că rutina ne omoară mai repede decât timpul în sine. Și am înțeles destul de repede că timpul e relativ, că ne stăpânește în ireversibilitatea lui, dar că îl luăm în stăpânire prin amintirile în care îl închidem, prin împlinirile pe care ni le dăruim, prin viețile altora pe care, prin lectură, le adăugăm vieții noastre trecătoare.

Zilele trecute am discutat cu părinții disperați ai unui copil și mai disperat, care, la 14 ani, vrea să fugă de acasă. Probabil că povestea cu podul și cu iubirea este încă actuală. Unde să fugi, pe ploaie și frig, fără cacao cu lapte dimineața, fără cineva care să îți ducă ghiozdanul până la școală și să te învelească la culcare ? Nu ai atâtea locuri în care să fugi, citind ? Așa mi-ar fi venit să îi spun ? Doar că argumentul acesta trebuie să se construiască pe sine, îndelung și cu răbdare, căci lectura nu e un exercițiu de 15 minute, făcut o singură dată pe an, cu un scop festiv. Totuși, dacă aceste 15 minute deschid o cale către obișnuință, atunci sărbătoarea va fi în fiecare zi.

Astăzi s-au petrecut aceste 15 minute, în diverse forme, și în școala mea și nu pot să nu constat bucuria copiilor, care mi-au împărtășit momentele de lectură, emoția colegilor de alte discipline de a căuta o carte, impresiile de după, bucuria, în general. Sunt convinsă că au fost și clase, pretutindeni, în care ora a decurs ca de obicei. Dar a fost un început către o permanentizare, un mesaj că trebuie să se întâmple. Sigur, s-au exprimat nemulțumiri că totul e prea festivist și conjnctural, fără cursivitate. Așa va fi, dacă noi, profesorii, nu vom da sens zilnic acestei nevoi. Poate că, în timp, cu perseverență, vom construi spații în care copiii să poată fugi din realitatea imediată, ori de câte ori trebuie să se regăsească. E plină literatura de poduri pe sub care poți trece plutind, visând, mereu tânăr, mereu deschis către lume.

Pentru mine, momentul festiv al lecturii s-a adăugat altor momente de bucurie, căci ziua aceasta a fost a mea, cu adevărat. Prin toate bucuriile ei, mari și mici, înflorite, muzicale, dulci, de la familie, prieteni, colegi, elevi de acum sau din alte generații, acele bucurii care ne dau dimensiunea împlinirii. Și m-am întors, amuzată, la visul meu de demult, care încă se împlinește, pentru că am reușit să supraviețuiesc vârstei de 16 ani.

Așa că, celor de 12, de 14, de 16 ani, care vor să fugă în lume, le spun hotărât: Stați acasă (locuiți-vă casa aceea de care vă vorbea Liviu Papadima în De ce să citim?), citiți, aveți răbdare, că vine lumea la voi cu toate darurile ei!