PISA, de la firul ierbii

Rezultatele testării PISA ar fi trebuit să ne cutremure. Nu doar pentru că suntem, în continuare, între codașii Europei, nu doar pentru că cifrele dovedesc o stagnare fără speranță sau pentru că tocmai sistemul „rezilient” dovedește și o rezistență incredibilă la schimbare, ci pentru că ele ne confirmă, dacă vrem să recunoaștem, ceea ce strada ne arată zilnic. Tinerii noștri, produsul educației din ultimele decenii, sunt întruchiparea acestor rezultate. Asta nu înseamnă că nu sunt frumoși, că nu pot fi buni, că nu au speranțele, idealurile, nevoile lor, ca toți tinerii, din toate vremurile, și nu însemnă câtuși de puțin că sunt vinovați. Nu. Vinovați suntem noi, toți ceilalți, care îi încurajăm să se privească în oglinzi strâmbe, invocând pentru atitudinea noastră motive care țin de raportarea subiectivă la ceea ce cunoaștem, fără voința de a privi realitatea cu obiectivitate, de a analiza și de a corecta. Ne ascundem, cu miile, în spatele celor câțiva olimpici, punem note care să ne arate pe noi, nu nivelul la care se află copilul în drumul lui spre propriul potențial, dăm burse de merit fără merit, dar nu susținem acolo unde e reală nevoie, punem întreaga greutate a evaluării pe două discipline, apoi mutăm copiii pe un alt drum școlar, la liceu, fără a analiza vreo clipă dacă li se potrivește, gândim planurile-cadru pentru profesori, disciplinele opționale pentru norme, activitățile extrașcolare pentru adeverințe și proiectele pentru puncte. În vremea aceasta, copiii înțeleg tot mai greu ce citesc, dacă mai citesc, cred în orice făcătură din lumea virtuală, fără posibilitatea de a înțelege cauze și efecte, se exprimă fără expresie și, mult mai grav, fără conținut, nu știu să fie cetățeni, au modele sterile, nu înțeleg mecanismele care fac să funcționeze o societate. Și nu mai văd în profesorii lor un reper. De la firul ierbii, așa se vede orizontul. De la vârf, sigur, diferit: un câmp fertil, cu plante viguroase, reziliente, verzi, unduindu-se în drumul României educabile, căci cea educată s-a risipit printre statistici optimiste.

Am urmărit, poate ca mulți alții din sistem, comunicarea acestor rezultate, apoi dezbaterea din spațiul public, opiniile unor oameni în a căror competență mă încred, am parcurs raportul, am citit subiectele din 2022, am încercat, de la firul ierbii, unde mă aflu de multă vreme, să înțeleg ce ar trebui să schimbăm. Pentru că, da, mă număr printre cei care cred că trebuie să schimbăm ceva și că adevărul dureros al acestor rezultate trebuie să fie asumat, nu doar de la nivelul decidenților (de fapt, cea mai mică speranță a mea e acolo), ci de la nivelul fiecărui colectiv școlar, adică elevii, profesorii și părinții unei clase. Nu am rețete, dar câte ceva e în puterea noastră să facem.

Mai întâi, să gândim activitatea didactică în comunicare colegială, având ca reper elevul din clasă și nu programa fiecărei discipline. Ceea ce lipsește multor cancelarii, și nici cea în care exist eu nu face excepție, este lucrul colaborativ. Noi nu știm care este parcursul de învățare al fiecărui elev într-o săptămână, de pildă, ce a învățat el la geografie și mi-ar folosi mie, la literatură, sau cum ar ajuta ora mea la înțelegerea unor teme de la istorie sau, de ce nu, de la matematică. Nu știm cât text a citit și a înțeles un elev într-o săptămână, nici cât text a generat, cu ce dificultăți s-a confruntat în înțelegerea vocabularului științific de la o disciplină, nu cunoaștem sarcinile lui de lucru în afara clasei, nici măcar pentru a calcula timpul fizic de care ar avea nevoie pentru a le rezolva fără să devină împovărătoare. Mai mult, nu ne sincronizăm, de cele mai multe ori, evaluările, pentru că, nu-i așa, avem de pus note și uităm că în fața noastră este același copil, copleșit și nerăbdător să scape de sub (o)presiunea școlii. Ar fi suficient și atât de simplu să avem noi, toți profesorii unei clase, un dialog de 10 minute măcar, despre obiectivele noastre săptămânale, despre soluții, despre provocări, fără a generaliza, ci proiectându-le în profilul pe care dorim să îl conturăm pentru fiecare elev comun. Ce legătură ar fi cu testarea PISA? Am putea vedea, fiecare dintre noi, ce competențe asociate unei alte discipline școlare sunt complementare celor pe care noi le dezvoltăm, ce indicatori comuni vrem să atingem, ce resurse putem valorifica pentru un obiectiv comun. Lecția fiecăruia nu ar mai fi doar despre predare, despre parcurgerea programei, despre planificări din care nu putem ieși, ci despre învățare, adevăratul sens al muncii noastre.

Apoi, să avem o grilă comună de valori și un set comun de instrumente de măsură, pe care copilul să le cunoască și să le înțeleagă. Când la o disciplină școlară toți elevii au media zece, un reper este răsturnat. Când evaluăm pentru a pune note în catalog, nu pentru a măsura progresul, când nota devine condiția bursei de merit și nu un indicator al evoluției, când măsurăm cât a memorat, nu cât a analizat sau sintetizat din ceea ce a memorat, când sarcinile de lucru presupun repetarea unor șabloane, și copilul va învăța pentru notă, nu pentru bucuria de a ști mai mult. Când unele discipline sunt de examen și altele nu, când contează mai mult nota de la matematică decât cea de la istorie sau de la muzică, angrenajul curricular în care introducem copilul pentru a-l crește se blochează și produce un absolvent incomplet, nu doar în perspectiva orizontului său cultural, ci chiar în condiția sa de cetățean, care a învățat că doar unele sarcini contează, iar altele pot fi măturate rapid și date la gunoi. Când acceptăm teme, proiecte, lucrări preluate din surse nemenționate, când încurajăm utilizarea unor resurse fără recunoașterea autorului, când le permitem să copieze și să preia idei, fără niciun efort de filtrare, ducem spre lume niște oameni cărora le-am amputat, cu bună știință, onestitatea. Când ne temem de feedback și nu îl integrăm constant în strategia noastră didactică, rulăm în gol un mecanism dezarticulat.Și ar fi simplu să nu o facem, fiecare dintre noi.

Firesc ar fi ca, de la nivel de decizie sistemică, rezultatele fiecărei evaluări să fie privite cu obiectivitate, interogativ, identificând cauze și propunând soluții. Analiza formală, urmată de o listă de măsuri potrivite din condei e o practică veche și păguboasă, iar veșnica încercare de a privi răul dinspre mai răul posibil a produs, în timp, efecte greu de remediat. Dar pentru o schimbare sistemică e nevoie de curaj, de resurse, de decidenți cu viziune și liberi din punct de vedere politic, adică de condiții care, în contextul actual, par de neîndeplinit. Și e dramatic, pentru că tinerii care au avut 15 ani în 2000, acum se propie de 40 și sunt părinții unor copii de școală, iar cei care au avut 15 ani în 2022 se apropie de majorat, vor deveni cetățeni, unii dintre ei chiar profesori, pregătind, cum vor putea, generațiile următoare.  Ne mai rămâne doar firul ierbii, dacă nu cumva și acolo rădăcinile răului au început să sufoce semințele care ar mai fi putut rodi.