Cine se încumetă să prindă pisica?

În acest final de săptămână, la București, a avut loc un eveniment la care ar fi trebuit, poate, să participe fiecare profesor din România. Din varii motive. Pentru că s-au aflat acolo specialiști care fac din cercetarea educației știință autentică și ale căror studii ar trebui să ne fie reper. Pentru că în spate au fost organizații, asociații, oameni pentru care problema literației e atât de importantă, încât îi dedică timp, energie și resurse. Pentru că au participat și decidenți și, trebuie să recunosc, discursul lor a fost cât se poate de colegial, de aplicat, încât unul dintre cuvintele care ar eticheta cel mai bine evenimentul, din punctul meu de vedere, ar fi comunicarea. Adică ne-am auzit și ne-am ascultat unii pe alții. Dar, mai ales,  pentru că vocile reunite ale profesorilor din clase, angajate într-un dialog onest, constructiv, ar mai putea schimba ceva azi, din declinul care devine tot mai limpede, oricât am încerca să călcăm apăsat doar pe porțiunile din ce în ce mai rare de pământ stabil din educație. Evident, însă, că la o Conferință Anuală a Literației nu putem ajunge toți. Eu am ajuns grație Asociației Române de Literație și a fost o șansă, din care sintetizez ceea ce pot oferi și altora.

Prima zi a adus idei. Ideea că rezultatele de la testarea PISA trebuie înțelese ca repere ale calității vieții și că decalajul dintre copiii din familii cu o stare materială precară și cei din familii mai înstărite, dintre copiii din rural și cei din urban se măsoară în ani de școlarizare și de viață și competența scăzută de literație le limitează acestor copii alegerile viitoare. Ideea că trebuie să începem intervențiile devreme, de la vârste mici, dar că niciodată nu e prea târziu, că o competență de literație scăzută aduce cu sine și frustrare, și demotivare, că efectul Matei e validat științific și că e nevoie să conștientizăm importanța literației emergente. Că există soluții în lume, dar că noi avem nevoie de adaptarea lor specifică și că asta nu o putem face decât noi, învățând de la și împreună cu alții. Ideea că cititorii buni învață mai bine, trăiesc mai sănătos, au succes profesional mai mare, sunt cetățeni mai responsabili.Ideea că profesorii au nevoie de propria formare în domeniul literației și că sunt pași clari de parcurs pentru asta. Că fiecare trebuie să fie competent a preda literația disciplinară și că trebuie să ne preocupe ideea multiliterației. Ideea că educația nu e un sprint, ci un maraton cu obstacole și că literația este responsabilitatea tuturor.

A doua zi a definit nevoi. Multe. Dar cea mai importantă a fost nevoia unui angajament comunitar puternic pentru a schimba ceva. Conferința a deschis o direcție. Lucrările ei, în clasele fiecăruia dintre noi, încep abia acum și vor dura până la ediția viitoare. Am simțit în aer, la dialogul de feedback, o întrebare, pe care o tânără colegă a prins-o într-o fabulă atât de cunoscută, precum cea despre șoriceii care fac sfat pentru a găsi soluții care să țină pisica departe de ei. După propuneri tot mai nerealiste, un șoricel vine cu ideea, îmbrățișată imediat de întregul clan șoricesc, de a pune un clopoțel pisicii, astfel încât să fie auzită de departe. Evident că nu se găsește nimeni care să pună ideea salvatoare în practică. Cine pune clopoțelul pisicii? Să îl pună decidenții, printr-un ordin, ca pisica să dispară? Să îl pună cercetătorii, care să identifice nu doar problema existenței pisicii, ci și soluția academică a transformării ei într-o ființă blajină, ușor de ascuns într-o pălărie? Să îl pună specialiștii veniți din America sau din Finlanda, cu speranța că pisica noastră e poliglotă și adaptabilă mental oricăror culturi? Sau poate că fiecare dintre noi ar trebui să recunoască pisica de lângă el, din clasa lui, din școala lui, să o înșface temeinic de coadă și să o reducă la tăcere?

Dacă punem într-un puzzle onest datele PISA, datele Evaluărilor Naționale, sentimentul de tristețe în fața lucrărilor tocmai corectate în simularea de bacalaureat, dialogurile tinerilor de pe stradă, statistica pieței de muncă, răspunsurile societății la procesele democratice, la dezinformare, la manipulare, la contextele de responsabilizare socială, la fenomenele culturale, dacă nu ne (mai) temem de informațiile despre evaluările din formarea inițială sau continuă, e posibil ca toate aceste piese, alăturate cu mult curaj, să ne arate cum arată, de fapt, pisica și ar fi primul pas către recunoașterea ei. De aici încolo pot veni soluții. Identificarea cu instrumente validate științific a nivelului fiecărui copil, intervenții remediale personalizate, făcute de specialiști în învățare remedială, strategii pentru dezvoltarea competenței de literație a profesorilor, a tuturor profesorilor, mai ales a celor care nu predau discipline din aria Limbă și comunicare, programe la nivel de clasă, de școală, de sistem, inclusiv (sau mai ales) demersuri colaborative ale profesorilor fiecărei clase.

Ce pot face eu? Am dibuit pisica din curtea mea. I-am pus gând rău. Nici nu mai îmi trebuie clopoțel. E deja primul pas.