Marile fericiri ale micilor întâmplări

Se întâmplă, adeseori, să primești daruri mici, care să aducă mari bucurii. Unul dintre cele mai frumoase daruri ale profesiei noastre este încremenirea în timp, șansa de a fi mereu conectat cu spirite tinere, fie că e vorba de o tinerețe în uniformă, de acum mai bine de trei decenii, fie că e vorba de tinerețea greu de domolit a vremurilor pe care le trăim. Conexiunea e mereu aceeași și ne infuzăm, an după an, din această (re)sursă de vigoare, fără de care menirea noastră nu ar fi împlinită. Am fost mereu conștientă și recunoscătoare că, dincolo de trecerea timpului, inevitabilă, am reușit, sper eu, să mențin comunicarea în tonurile acestei vârste și să îmi definesc un orizont de așteptare profesională în starea de bine pe care ți-o dă comunicarea împărtășită.

Cum nu aș vrea să cad în păcatul tentant al vanității, nici într-o idealistă proiecție de sine, îmi aduc în apărare povești. Una dintre cele mai frumoase este despre niște scrisori care au călătorit în timp și s-au întors la mine atunci când aveam mare nevoie de ele. În 2005 încheiam cursurile unei promoții tare dragi, copii pe care îi văzusem crescând și de care m-am sințit și mă simt foarte legată, azi risipiți prin lumea largă, în Anglia, Germania, Peru, Canada, Italia sau pe la noi, dar foarte aproape, încă, unii de alții. Cu vreo lună înainte de ultima oră de curs, seară de seară, am scris fiecăruia câte o scrisoare. Am simțit că merită mai mult decât mesajul universal dintr-un album de promoție, așa că am scris zeci de pagini cu sfaturi, gânduri, impresii, glume, amintiri personalizate fiecăruia dintre ei, am pus scrisorile în plicuri și le-am oferit la ultima noastră oră, înainte de absolvire. Primul dar a fost privirea lor, între mirare și fericire, dar nu mi-am imaginat ce alt dar minunat va veni mai târziu!

 În 2015, după 10 ani, la tradiționala revedere, le-am arătat, în sala de festivități, albumul lor de promoție cu semnături, coronița de flori pe care mi-au dăruit-o atunci, acum uscată (încă o păstrez), fotografii, câteva reviste realizate împreună, un con de brad dintr-o excursie și alte câteva nimicuri care însemnaseră, o vreme, viața noastră comună. Doar că, de această dată, nu am dăruit numai eu ! Cei mai mulți dintre ei au venit la această întâlnire cu răspunsurile la epistolele primite în urmă cu 10 ani. Așa că am citit scrisori toată noaptea aceea, pe nerăsuflate, și mai citesc, uneori, când am nevoie să mă întorc în timp,  prin rândurile venite de demult, care au comprimat vremea, au abolit spațiul și mi-au readus o fărâmă de viață trăită și mărturisită.

Anul acesta, de Crăciun, am primit un carnet cu paginile deja scrise, rânduri de mână, ca acelea pe care le recunosc în testele de la clasă, gânduri simple, firești, despre binele primit și dăruit. Patru ani și 31 de copii între paginile carnetului cu amintiri. O întâmplare mică, dar câtă împlinire cuprinde !

Alte povești sunt despre sentimentul, confirmat printr-o întâlnire, o întâmplare, că ai lăsat o urmă în cineva. Despre bucuria de a fi profesorul copiilor foștilor tăi elevi. Despre întâlnirile, prieteniile, legăturile unor oameni, care, în decenii diferite, te-au numit « doamna dirigintă ». Despre imaginea pe care o purtăm în minte, a unei clase mari, în care stau, împreună, la o oră neîmplinită de dirigenție, elevi din 1990, din 2000, din 2010 sau din 2020. Mă pregătesc să adaug curând acestei adunări atemporale alte chipuri, amintiri,  legături și, poate,  mesaje. De data aceasta digitale, ca să fiu în ton cu vremurile.

Deși pare că textul meu de azi e prea despre mine, l-aș vrea mai curând un text despre bine, căci povești similare au de împărtășit mulți dintre colegii profesori. Despre binele care se întoarce, despre nevoia de a ne împărtăși unii din alții, de a închega comunități, chiar dacă scrisorile circulă dintr-o parte în alta la intervale de 10 ani. Despre acel bine pe care îl evidenția Gabriel Liiceanu în Scrisori către fiul meu : “ Dar de unde rezultã cã a face binele poate sau trebuie sã devinã rostul vieții? Am sã-ți rãspund: în primă instanță din practica obișnuită. Ajutăm, pentru că știm că la rândul nostru ne vom trezi în situația în care vom avea nevoie de același ajutor din partea altuia. Facerea binelui este rentabilã. La un moment dat, în replicã, ea se rabate asupra ta ca bine. În acest tip de argumentație, după cum vezi, problema nu e pusă în termeni de „frumos“ și „moral“, ci în termeni de „util“: e bine – adică este pragmatic – sã faci binele. E mai bine (adicã mai profitabil) să pui în circulație monede de bine decât monede de rău. Ele îți vin înapoi. Ce pui în circulație aia ți se întoarce. În concluzie, facerea binelui este mai rentabilă decât cea a rãului ‘’

În final, o ultimă poveste! În urmă cu un an, începeam un proiect minunat, intens în dinamica lui, cu niște oameni frumoși. Între timp, așa cum se întâmplă în viață cu multe proiecte, a fost uitat. Dar un tânăr, ieri, și-a  amintit și mi-a amintit și mie că am făcut un lucru cu folos. Ce îi trebuie mai mult unui profesor pentru a se simți fericit?