Să fii un rege piticuț în lumea noastră ca un piure de mazăre

Acesta este articolul cu numărul 100, așa că m-aș putea considera bloggeriță în toată regula. De fapt, e doar un exercițiu de tenacitate, care a devenit, în timp, un exercițiu de comunicare.  M-am gândit, scriind, la experiențele pe care le-aș putea împărtăși oamenilor reali din jurul meu, elevi, în primul rând, de toate vârstele, mai vechi și mai noi, colegi, prieteni. Am scris despre cărți, despre oameni, despre școală, despre ceea ce știu și trăiesc în fiecare zi, cu speranța că experiența poate deveni un pretext de meditație, un moment de bucurie sau un prilej de regăsire pentru cei câțiva oameni care sunt atât de îngăduitori cu mine și mă citesc. Întotdeauna scriu, însă, și pentru mine. Din dorința de a elibera niște trăiri, din curajul de a spune niște neliniști și din datoria de îndemna și pe cei din jur să creadă că doar lucrurile spuse pot fi îndreptate și doar nemulțumirile mărturisite pot găsi un răspuns.

Voi scrie și azi, folosindu-mă de o poveste, cu deplina convingere că ar trebui să existe o pedagogie a poveștii în formarea profesorilor de toate disciplinele, pentru că în poveste putem sintetiza marile teme ale lumii în care trăim, dându-le înfățișarea vie de care au nevoie pentru a ajunge la copii. Regele Piticuț, o carte pentru copii a scriitorului Radu Vancu, minunat ilustrată de Irina Dobrescu, este o poveste despre frumusețe și despre calea iubirii, care duce spre ea. E și o poveste despre educație, însă, căci eroul, un fiu de rege, care trăiește într-o lume, devenită din cauza răutății, ca un piure de mazăre, caută speranța, în ciuda unei educații care îi arată doar absența ei iremediabilă. Și e o poveste despre oameni mari, pentru oamenii mari care vor să devină mici, dezgustați de oamenii mici, din marele piure de mazăre al realității, care vor, cu orice chip, să fie mari.

Când flăcările răutății ard sub lume, toate valorile, ne învață povestea, se topesc, se amestecă, se transformă într-o magmă densă, urât mirositoare, prin care plutim în derivă, apăsați de densitate, dezgustați de miros, orbiți de culoare, dar mai ales convinși de cei care acceptă acest ocean verzui că aceasta este lumea, alta nu există, trebuie să ne lăsăm angrenați în ea. Regele-tată are această filosofie de viață și o transmite ferm fiului, care caută (așa cum fac toți copiii) și alte pedagogii. Și, din fericire, le găsește la un bătrân servitor, care îi spune că frumusețea există, dar, ca să o vezi, trebuie să te faci mic, mic, mai mic decât semințele de mazăre, decât semințele răului, ca să poți vedea lumea din interiorul ei, la scara mică, dar esențială, a valorilor care plutesc în derivă. Și fiul de rege, devenit apoi rege, visează să devină piticuț, găsește frumusețea și povestea are finalul fericit al oricărei povești.

Am citit povestea unor copii, unii dintre ei crescuți într-o școală care afișează valori pe fiecare perete, alții veniți dintr-o lume întunecată, din care poveștile au dispărut de multă vreme. Și unii, și alții au înțeles nevoia de a te coborî la esență, de a privi lumea din interior spre exterior, dinspre valorile pe care le salvezi, ca pe niște semințe bune, din marele piure dezgustător. Și și-au dorit toți să rămână piticuți, ca să vadă cu ochii limpezi ceea ce mai poate fi văzut în clocotele răutății care face să fiarbă lumea. Din păcate, însă, ei vor crește. Și copiii cresc cu ochii mari în căutarea de modele, înainte de a reuși să deosebească valori.

Lumea vremurilor noastre clocotește și ea sub flăcările indiferenței față de rău. E greu să te faci rege piticuț, când în jurul tău se ridică statui goale, uriașe, în care piureul de mazăre pătrunde, umplând marile lor abisuri. Iar aceste statui, așezate la răscruci de drumuri, la poarta școlii, pe scene, în mari instituții, în calea celor care caută o direcție, pot oferi și chiar oferă modele. E o luptă a dimensiunilor relative. Nu mai identificăm corupția, ci comparăm marea corupție cu găinăria măruntă și morala se frânge între cele două căi de răscruce. Nu mai vedem ineficiența funcțiilor mici, căci trăim sub marea incompetență a funcțiilor mari. Ne plângem de mizeria din jurul nostru, în timp ce ascundem sub preș gunoiul propriu. Relativizăm totul, înotând prin piureul de mazăre, dar amăgindu-ne că plutim prin limpezimea unor valuri de smarald.

Persoana I plural nu e un exercițiu de stil. Mă implică.  Povestea regelui piticuț e și despre mine, dar tot despre mine este și povestea piureului de mazăre în care mă prefac că văd frumusețea. Poate fi și despre alții. E cu siguranță despre elevii noștri și despre modelele pe care le așezăm înaintea lor. În povestea lui Radu Vancu, prințul întreabă din când în când despre frumusețe, dar se pare că atunci când întrebi despre frumusețe într-o țară urâtă toată lumea se enervează. Chiar cu riscul acesta, poate merită să (ne) întrebăm, din când în când, despre răspunderea de a ne crește copiii într-o lume ca un piure de mazăre.