Competența de a visa și fuga salvatoare în Azabahar

Isabel Allende este una dintre scriitoarele mele contemporane favorite, o citesc de multă vreme, o urmăresc, mă surprinde mereu, nu mi-a plăcut tot ce am citit, dar mi-au plăcut cele mai multe dintre cărțile ei, m-au emoționat profund câteva și am apreciat la fiecare curățenia poveștii, felul în care își respectă cititorul, ducându-l prin țesături narative care se împletesc în limpezimi încântătoare. Numele mi-l știe vântul este ultima carte tradusă de Cornelia Rădulescu, o carte despre istorie și destin, despre granițele lumii și despre lumi fără granițe, demonstrând, în câteva povești despre copiii unui secol tulbure, că iubirea, solidaritatea și umanitatea sunt singurele granițe pe care lumea noastră merită să le conserve.

Poveștile ne duc mai întâi în copilăria lui Samuel Adler, în Viena anului 1938. Fiul de 5 ani al doctorului Rudolf Adler și al soției sale Rachel, un copil bolnăvicios și firav, dar pasionat de muzică, asistă la cumplita Kristallnacht, noaptea ferestrelor sparte, începutul unor evenimente sângeroase, în care își va pierde familia, dar va câștiga un prieten, pe bătrânul colonel în rezervă Volker, care îl salvează pe micuț de nebunia cetelor dezlănțuite și îl ajută să plece în Anglia, luând cu el vioara, de care era nedespărțit, și una dintre medaliile colonelului, care, frecată ușor între degete, avea darul neprețuit de a aduce noului ei stăpân curajul necesar într-o călătorie atât de grea. Apoi, în 1982, în copilăria Leticiei Cordero, la El Mozote, în El Salvador, ajungem purtați de altă poveste tragică. La 24 de zile de la masacrul în urma căruia au fost uciși peste 1000 de oameni, suspectați că ar fi sprijinit gherilele de stânga în timpul războiului civil, Leticia, fetița de 7 ani și tatăl ei se refugiau în America, singuri supraviețuitori ai nenorocirii, pentru că se aflau în ziua masacrului la spital, unde copila fusese operată de ulcer perforat. Așa cum Samuel, cu 44 de an mai devreme, plecase dincolo de granițele aducătoare de moarte, și Leticia își întemeiase o nouă viață, departe de locurile natale, îngropând în memorie familia pierdută. În 2019, Selena Duran, tânăra activistă a fundației Magnolia, o organizație de sprijin pentru copiii victime ale fenomenului imigrației, și Frank Angileri, tânăr avocat provenit dintr-o familie care a emigrat din Sicilia, de frica mafiei, se angajează în salvarea Anitei Diaz, o fetiță de 7 ani, oarbă, fugită cu mama ei, de frica morții, din El Salvador. Nazism, mafie, război civil, cartelul drogurilor, cauzele marilor rătăciri prin lume sunt diferite, de-a lungul unui secol însângerat, dar soluțiile sunt aceleași: credința în bine, iubirea și speranța.

Într-o evoluție de intrigi pe care Isabel Allende le construiește într-o manieră surprinzătoare, toate aceste personaje maturizate înainte de vreme se regăsesc într-un singur loc, aflat pe o stea strălucitoare, în Azabahar, o lume inventată, care nu este cerul, e mai bun decât cerul, pentru că nu trebuie să mori ca să ajungi acolo. Leticia va ajunge să lucreze în casa lui Samuel, devenit muzician peste ocean, împreună o vor salva pe Anita și se vor salva unii pe alții, între granițele acestui ținut al tuturor celor fugiți din patriile lor.

Problema pe care o ridică romanul și care o preocupă pe autoare de multă vreme, ea însăși trăindu-și copilăria într-o țară inventată, între Peru, Chile, Venezuela, este aceea a imigranților, a celor fugiți din casa lor de frică, de neputință, de moarte. Frica are o duhoare de rugină și gunoi, care se lipește de nările doctorului Adler într-o noapte de noiembrie 1938, dar tot de frică, micul Samuel, în același noiembrie, cântă Schubert, iar muzica mângâie pentru o clipă mulțimea copleșită de despărțirile iminente și de nesiguranța vieții. De frică, Marisol fuge prin deșert, împreună cu Anita, fiica ei oarbă, dar tot de frică Anita vorbește cu surioara ei moartă, Claudia, învățând-o să nu se teamă, ca să nu o sperie cu plânsul lor pe păpușa Didi, care se teme și ea de ororile lumii vii. Ceea ce este însă de reținut, din povestea acestor copii, este hotărârea lor în a găsi calea cunoașterii. Samuel își împlinește visul muzicii, Leticia pe cel al liniștii, Frank și Selena visul iubirii, Anita visează un loc al fericirii și îl construiește în imaginație. Toți trec prin atrocități de nedescris, înfruntă moartea, foamea, umilința, frica, întunericul și reușesc. Ce îi face, în final, fericiți? Cunoașterea, de la abilitatea de a scrie și a împărtăși cu alții, de a citi, de la scrisori din trecut la note muzicale, de a calcula ani, distanțe, resurse, de a comunica, la abilitatea de a iubi și de a visa, învățând mereu, în ciuda dificultăților vieții lor. Ce îi salvează? Niște adulți care cred cu sinceritate că îi pot salva și care le dau șansa cunoașterii.

Unii dintre copiii noștri nu visează nimic, pentru că visul presupune să știi mai mult decât ceea ce vezi, să dorești mai mult decât ceea ce ai. Un copil care trece cu nota 2 printr-un examen, oricât de inadecvat ar fi el, e un copil căruia viața nu îi dezvăluie niciun Azabahar. Care nu știe să citească un text, nu știe să deschidă porțile magice ale cuvintelor, nu știe să comunice în scris (probabil nici altfel) nimic despre el și despre lumea lui măruntă celor care l-ar putea ajuta să iasă din granițele ei. Aceasta este marea tragedie a lumii noastre și mai tragic, însă, e faptul că sunt adulți care acceptă neșansa acestor copii, ascunzându-se sub convingeri și prejudecăți de tot felul: copiii sunt tot mai slabi, părinții sunt dezinteresați, nu pot mai mult, noi am făcut tot ce am putut pentru ei. Pe lângă competența de a înțelege un text, de a scrie și de a citi, unora dintre copiii noștri le lipsește competența de a visa. Poate că, dacă le vorbim despre vreun Azabahar, un ținut cu granițele în formă de stea, despre alte povești, ale unor copii care au reușit, poate că dacă le dăm cheia lecturii și le arătăm ușile pe care le deschide, vor trăi nu doar mai fericiți, ci și mai demni.