Standardele profesionale citite sub două lămpi de veghe

S-a făcut un obicei din a se lansa vara, când cancelariile sunt goale, documente esențiale spre dezbatere publică, dar, cum obiceiurile confirmate de timp dau de gândit, mă întreb dacă nu am putea vorbi chiar de o strategie. Dacă e așa, atunci ea nu aduce beneficii, ci, dimpotrivă, convulsii, precum cele pe care le vedem în media și pe rețelele de socializare, singurele fronturi ale dialogului profesional, dacă zgomotul produs de țipetele venite din toate direcțiile ar putea fi numit dialog. Așa se întâmplă și cu Standardele profesionale și profilul profesional al personalului didactic din învățământul preuniversitar, care ar fi trebuit, conform calendarului asumat de minister, să fie aprobate prin ordin de ministru la 31 mai și dezbătute, evident, mai devreme, când profesorii erau în școli, când în fiecare cancelarie ar fi putut să se organizeze discuții concrete, cu documentul în față (dar ce mai contează asumările instituționale, când niciun termen nu este respectat?), dar care au fost puse în dezbatere publică abia la data de 30 iulie (vară, soare, concediu, idei prinse din zbor, de ici, de colo, timp de relaxare, nu de implicare serioasă în viitorul profesiei).

Chiar și așa, de pe plaje, de pe crestele montane, din șezlonguri, au început să se audă voci înspăimântate că noile standarde ar fi amenințătoare pentru veniturile și așa modeste ale breslei noastre. De unde amenințarea? Din foarte deficitara comunicare a ministerului, amplificată de împământenita noastră deprindere de a cita după ureche din documente pe care nu le-am citit. Despre absurdul unei asemenea idei, doar atât: dacă un minister ar constata că cei care îi îndeplinesc obiectivele sunt nepregătiți, că au nevoie de formare mai temeinică, de sprijin, de ajutor ca să performeze (și realitatea acestor constatări nu este exclusă) și măsura pe care ar lua-o ar fi să le diminueze veniturile, atunci ministerul acela ar fi falimentar. Ideea de a salariza personalul din educație pe criterii de performanță, într-o societate autohtonă care a distrus planificat conceptul de performanță, începând de la vârfurile ei, nu este decât o banală demagogie într-un program politic trecător. Nu cred în ea, dar mă înfioară gândul că s-ar găsi unii care să creadă. Totuși, oricâte ar fi de spus despre rigorile ministerului în respectarea propriului calendar, un document există și trebuie citit înainte de a fi criticat.

Revenind la evaluarea profesorilor, ea este nu doar necesară, ci și obligatorie, ca și evaluarea elevilor, într-un mecanism funcțional de reglaj de calitate, care își propune să observe, să analizeze, să corecteze și să eficientizeze un proces așa de important cum este acela al educației naționale. Evaluarea nu are ca obiectiv ierarhizarea (documentul face explicită această idee), ci îmbunătățirea practicilor educaționale. Orice evaluare, ca profesori știm bine acest lucru, îl practicăm zi de zi, trebuie raportată la niște obiective clare, trebuie să știm ce am vrut să obținem când măsurăm ce am obținut și vrem să definim ce e de făcut pentru mai bine. Iar documentul ne dă, destul de limpede după mine, aceste repere. Ne amintește sintetic ce date au stat în spatele lui, ne amintește că e în acord cu o lege existentă (faptul că se exprimă în sistem mari mirări pe marginea legii e, cumva, simptomatic), definește șapte domenii de competență cărora le asociază valori-cheie. Dacă le citim cu deschidere și cu oneste intenții, vedem acolo copilul, procesul didactic, mediul de învățare, familia, comunitatea, dezvoltarea instituțională, învățarea continuă, impactul tehnologiei, toate puse sub semnul valorilor: respect pentru cunoaștere, demnitate, creativitate, rigoare, empatie, siguranță, responsabilitate, solidaritate, echilibru. Nu asta ne dorim pentru copiii noștri?

Apoi, domeniile sunt asociate competențelor, iar competențele sunt urmărite gradual, pe parcursul carierei, cu definirea clară a etapelor din profilul profesional, de la licențiere la gradul I. Cred că trebuie să apreciem  – eu, personal, apreciez – structurarea unei noi perspective asupra gradului I, de pildă, care însemna, de multe ori, doar creștere de salariu și intrarea în etapa de siguranță și de blazare, cu un oftat lung că am scăpat și nu mai trebuie să învățăm nimic, și care înseamnă, acum, o etapă de învățare continuă, responsabilă, în care ai în grijă și rolul tău de model, cu toate responsabilitățile pe care le implică. Lăudabil este și faptul că documentul particularizează reperele profilului profesional, foarte concret, pe niveluri educaționale, de la învățământ preșcolar și primar, la învățământ gimnazial și liceal sau la învățământ dual. Că pentru fiecare dintre acestea pot veni, în dezbaterea publică, sugestii de îmbunătățire, din partea celor care lucrează la nivelul respectiv și care aduc o experiență practică semnificativă e de așteptat și e necesar și dezirabil. Dacă mă opresc doar la un indicator, D1. Cunoașterea elevilor și a modului în care aceștia învață, cu nivelul concret  D1.1. Înțelege procesele și nevoile de dezvoltare fizică, cognitivă, emoțională și socială a elevilor. și urmăresc ce trebuie să facă un profesor în funcție de etapa de carieră în care se află nu pot nega nici limpezimea, nici articularea formulărilor: (licențiat) Demonstrează o bună înțelegere a proceselor și nevoilor de dezvoltare fizică, cognitivă, emoțională și socială a elevilor., (gradul II) Identifică și prezintă colegilor informații și cunoștințe noi despre procesele și nevoile de dezvoltare fizică, cognitivă, emoțională și socială a elevilor, valorificând propria experiență didactică., (gradul I) Realizează demersuri de cercetare aplicată și aprofundare a cunoașterii /înțelegerii proceselor și nevoilor de dezvoltare fizică, cognitivă, emoțională și socială a elevilor. Ce înțeleg eu? Că profesorul licențiat vine în sistem cu o bună pregătire teoretică și cu o pregătire practică oferită de etapa de mentorat, care să îi permită să vadă în copiii din fața lui individualități cu procese diferite și cu nevoia unor abordări personalizate, pe care să nu îi eticheteze, o pregătire pe care o înțelege ca pe o resursă de dezvoltare profesională continuă. Că profesorul de gradul II se află în etapa în care poate să coreleze ceea ce observă la elevii săi cu ceea ce citește, descoperă, studiază constant, conectat la cercetări actuale, că nu este preocupat de adeverințe și certificate, ci de cunoaștere, pe care să o împărtășească, adică să facă din dialogul profesional un obiectiv de progres. Că profesorul de gradul I contină să învețe, dar trece de nivelul cunoașterii preluate din ceea ce citește, descoperă, problematizează, sfidează rutina și acceptă că fiecare generație e altfel, devine model pentru colegi și îi stimulează să facă lucrurile mai bine, împreună, înțelegând că activitatea și-o coordonează singur și nu așteaptă dispoziții de mai sus. Că profesorul e văzut ca profesionist care se dezvoltă într-o comunitate profesională care se dezvoltă și ea. Ceea ce nu e rău!

Evident că documentul singur nu va genera nicio schimbare. E nevoie de mai mult. Evident că documentul nu e perfect, poate fi analizat și îmbunătățit. Dar trebuie citit, e prima condiție, și trebuie citit sub două lămpi de veghe, una care ne arată că așa nu se mai poate și alta care să ne lumineze pe fiecare dintre noi în vreme ce ne întrebăm ce putem face noi înșine mai bine.