Suferința de a fi complice

Am văzut „Adolescență”,  în maraton, în urmă cu o săptămână. Nu am putut pune pauze, așteptând, până la ultima scenă, detaliul care să îmi confirme că puștiul frumos, cu privire candidă, nu e ucigașul. M-am transpus, pe rând, în ipostaza de părinte, de profesor, de copil, de adult, de autoritate care veghează la creșterea și educarea copiilor, mereu cu așteptarea ca răul să nu fi coborât atât de adânc printre noi. Aș fi vrut să scriu imediat, ca un fel de exterminare a durerii, dar nu am putut. Am așteptat să se așeze gândurile, am mai discutat, am mai citit, am mai privit în jur și în mine. Și acum am o singură întrebare, care le cuprinde pe toate: Dar noi, noi unde am fost în tot acest timp?

Cred că „Adolescență” e un film care trebuie privit din multe unghiuri și ne oferă această șansă, a privirii poliedrice, nu pentru a înțelege adevărul, care e de neînțeles, ci pentru a ne reflecta pe noi înșine în fiecare fațetă  de oglindă a poliedrului conștiinței. Când eram copil, nu eram deloc familiarizată cu moartea, până pe la 12 ani nici nu am văzut-o, dar o asociam cu răul, frica, neputința, tristețea, regretul, imuabilul. Știam că e ireversibilă, că e de neclintit, că ne generează tristețe, empatie, lacrimi. Mama ne citea o poveste cu o mamă de șoricel care a murit apărându-și fiul de o pisică și plângeam de fiecare dată. Asta era frumusețea poveștii. Plângeam pentru că învățam să fiu om. Tot în vremea aceea, tata a prins un șoarece care intrase în casă și ronțăise o lampă din televizor. Mi-a fost frică de șoarece, dar nu am resimțit moartea lui ca pe o dramă. Știam diferența dintre lumi, dintre ficțiune și realitate, trăiam în realitate, dar îmi extindeam lumea dincolo de ea, ghidată de stabilitatea realității.

La școală, am auzit cele mai incredibile înjurături de la o colegă de clasă, dar nu le-am reprodus niciodată, m-a întristat că ea le știa, fără să înțeleg atunci de ce, îmi era pur și simplu milă. Am avut colegi din toate mediile, mâncam unii de la alții, ne loveam și ne împăcam, nu îmi amintesc vreo zi în care să îmi fi fost frică să merg la școală (cu excepția primelor ninsori, când, inevitabil, “obraznicii” ne “mozoleau” cu zăpadă și mie îmi displăcea profund, dar era un preț necesar, îl acceptam, cu speranța că scap repede). Oricum, părinți care să ne apere sau să ne facă dreptate în micile noastre războaie nici nu ne puteam imagina. Ne băteam în fața blocului și ne despărțeam prieteni. Aveam genunchii juliți și 10 minute pe zi de desene animate. Îmi amintesc, apoi, despre un coleg care a murit căzând cu bicicleta de o bordură, nu îl cunoșteam personal, dar toată școala părea învăluită în doliu, toți simțeam tristețea, până în ultima bancă a fiecărei clase. Tresar și acum când văd copii pedalând pe lângă borduri.

Școala din „Adolescență” nu seamănă cu școala adolescenței mele, dar începe să semene cu școala copiilor noștri de azi. Începe să semene încet, încet. Dispare ușor empatia, conectarea la realitate e tot mai firavă, lumea ficțiunii literare, care pune în fața copilului bine și rău, dar îl obligă să le proiecteze mental în reperul realității, gândind critic, e înlocuită cu lumea video, care îi oferă de-a gata calupuri de rău, făcându-l parte a lor. Mai mult, rețelele de socializare le dau copiilor libertatea de a circula nestingheriți printre oameni abuzivi, antisociali, mincinoși, răi, disimulați sub masca popularității, a puterii, a bogăției, pe care copilul le confundă cu binele. E o lume care le oferă aproape totul: iluzia cunoașterii, iluzia puterii, iluzia popularității, iluzia bogăției, iluzia comunicării. Un singur lucru nu poate fi oferit sub forma iluziei – iubirea. Pe care copiii nu o pot găsi în lumea lor de pe telefon, dar pe care nu o mai recunosc nici în lumea reală, căci telefonul a devenit o barieră separatoare. Și, în lupta cu această lume convingătoare, nu se mai angajează nimeni. Părinții nu o cunosc, profesorii o ignoră, autoritățile încearcă timid să o descopere, dar nu cu multă determinare, pentru că acolo s-a refugiat și lumea reală, potentă, agresivă, pe care e greu să o tulburi. 

Ce vrea, în final, cu un strigăt disperat copilul ucigaș din „Adolescență”? Vrea să simtă că place cuiva pentru cine este, nu pentru ce a devenit. Copiii îl cred urât și el însuși se consideră urât, e înspăimântat că nu face parte din cei 20% dintre băieți de care sunt atrase 80% dintre fete, după afirmațiile de pe net ale lui Andrew Tate (oare cine e Andrew Tate?) Când s-a schimbat el, din copilul bun în ucigaș? Părinții au crezut că ușa închisă de la camera lui îl ține departe de relele lumii, dar el era în mijlocul lor. Asta află și tatăl polițist, și mama profesoară, și psihologul, și toți adulții care muncesc din greu pentru a le oferi copiilor totul. În totul acesta, pus la un click distanță, dar la o lume depărtare, nu intră și răul, și moartea, și dezumanizarea? Câți dintre copiii noștri sunt în camera lor, lângă bicicleta abandonată, lângă jucăriile uitate, încruntați, cu ușa închisă, adânciți în laptop ore în șir, în vreme ce noi, părinții, umblăm pe vârfuri să nu îi deranjăm, bucuroși că îi știm acasă, în siguranță?

Suferința de a fi complice la năruirea unei lumi este, poate, unul dintre strigătele acestui film. Pe lângă multe altele.