“N-ai să vii şi n-ai să morţi”

Când eram adolescentă, în Casa de Cultură din orașul meu se adunau scriitori din toată țara, cu prilejul unui eveniment anual numit Zilele culturii călinesciene, eveniment extraordinar care se derulează încă, an de an, de jumătate de secol. Era (și este încă) marele eveniment al orașului și toată lumea îl trăia din plin. Nu îmi amintesc dacă eram duși obligatoriu la aceste întâlniri, înclin să cred că nu, dar acum 40 de ani întâmplarea aceasta culturală oricum nu avea concurență.

Într-un asemenea început de toamnă, în sala mare, eram așezată pe un rând în partea din față, în dreapta. Aveam vreo 16 ani și îmi amintesc foarte bine momentul. Nu îl studiasem încă la școală pe Nichita Stănescu, știam câteva texte citite la un cenaclu literar, care îmi plăcuseră. Mă impresionase „Soarele a izbucnit peste lume strigând”, din poemul O călărire în zori, ca o explozie a verbului, neașteptată, energetică, altfel decât imaginile picturale, statice, pe care le asociam poeziei. Și, din sala în penumbră, s-a ridicat, invitat de cineva care îi dăduse cuvântul, Nichita însuși. Mai întâi o voce plină, sacadată, care părea suferindă. Apoi o statură care mi s-a părut uriașă. Cred că cineva l-a invitat să se așeze, dar a rămas în picioare. Ca un om care murea, copleșindu-i pe ceilalți cu măreția morții lui. Câteva cuvinte doar a rostit, din care nu îmi mai amintesc nimic. Poate nici nu le-am auzit. Apoi s-a așezat, cu aceeași expresie de suferință. Asta mi-a rămas adânc în memorie, imaginea unui om bolnav de o suferință neomenească, o imagine a morții întru ființă, pe care nu o mai simțisem niciodată până atunci. Imaginea unui om pregătit să moară din picioare. Puțin timp după aceea a venit vestea dispariției lui.

Am povestit această întâmplare, pentru că la acel Nichita m-a întors cartea lui Bogdan Crețu, apărută de puțin timp la Polirom, Nichita. Poetul ca și soldatul. O biografie romanțată pe care autorul o declară o anti-biografie, cu un personaj creat de poetul însuși, dar asumat cu toate jocurile lui de rol de către autor, un roman care nu reconstruiește o viață așa cum a fost, ci un personaj, așa cum este, adică, potrivit confesiunii: „L-am inventat pe Nichita căutând să nu-l falsific.” Un Nichita autentic, ce se construiește mai curând din interior, în relație cu viața, cu dragostea și cu moartea, trăind printre oameni, unii cu identități explicite, alții cu imagini blurate, nu ca om, ci ca truditor care taie cordonul ombilical al poeziei, când aceasta vine pe lume, căci, nu-i așa, „arta precedă realitatea”.

Am citit astăzi, la clasă, elevilor mei de clasa a douăsprezecea, câteva fragmente, după ce am urmărit o secvență dintr-un dialog dintre Nichita Stănescu și prietenul său, poetul și traducătorul sârb Adam Puslojić. Mi s-a părut necesar și cred că a fost alegerea înțeleaptă să îl cunoască întâi pe Nichita, înainte de a-i cunoaște câteva texte. L-au văzut și i-am văzut în timp ce îl vedeau. Și m-am văzut în privirile lor, adolescenta de acum aproape 40 de ani, cu privirea ațintită către ”o pată de sânge care vorbește”. Au fost impresionați de ideea spațialității cuvintelor, de viața pe care le-o dă rotirea lor între cei care stau de vorbă, vorbesc, spun cuvinte, de viziunea asupra poetului ca truditor ce adună poezia, care este a tuturor, „singura avuție pe care omul o are încă nejefuită.” Apoi am mers către textul lui Bogdan Crețu. Am citit un monolog al lui Nichita în fața unui grup de poeți tineri, despre Odiseea și despre iertarea cântărețului Femios, fiul lui Terpias, care îmbrățișează genunchii lui Ulise în timp ce îi amintește că și-a învățat singur meșteșugul, dar un duh de sus îl inspiră și de aceea are puterea să îl cânte și pe el ca pe un Dumnezeu.  O artă poetică totală despre datoria poetului de a supraviețui.

Cartea mi s-a părut minunată. O carte despre moarte ca formă de existență, căci „meseria poetului e moartea de sine însuși”. O carte despre drumul înapoi, căci „mereu drumul spre casă e marea aventură. Ca în Odiseea. Întoarcerea. Regresul. Katabasis, nu anabasis. Coborârea, nu urcușul. Prăbușirea, nu zborul. Moartea. Nu nașterea”. Am recomandat-o elevilor și unii au notat titlul, ceea ce e semn bun. Câțiva o vor citi.

Apoi am citit versuri. Din păcate, nici anul acesta Nichita Stănescu nu se află pe lista scurtă a autorilor de pregătit pentru bacalaureat. Din fericire, asta ne lasă libertatea de a ne bucura de el.   M-am gândit la spațializările verbale din Dezîmblânzire: „Vino tu, cu tine toată/ Ca să- ntruchipăm o roată./Vino tu fără de tine/Ca să fiu cu mine, mine.” Și le recitesc dintr-o nouă perspectivă, nu a Erosului, ci a Thanatosului. “A înțeles că moartea lui depinde de el. Și-o asumă sau nu. E sau nu soldat. Și a ales. Cum a ieșit din spital, a ales. Care pe care. Nichita contra Stănescu Hristea Nichita”. Și Nichita a fost!

Întorcându-mă la amintirea adolescenței, la imaginea celui care murea în picioare în fața unei fete care nu mai văzuse moartea, am retrăit-o prin prisma acestei tulburătoare lecturi: „Adică a învins. Încă trăiește, deși trupul i-a murit de mult.”

Astăzi, la 89 de ani de trăire ai lui Nichita, mi s-a părut că nu puteam avea altă lecție.