Nicolae Suciu: LUCIA ILEANA POP ȘI O POEZIE A TREPTELOR CUNOAȘTERII

Strigătul de nedumerire care „tinde să devină o mână în plus sau un ochi mai mult” este de fapt acel atu pe care adevăratul poet îl moștenește de la cel care, în mod necontenit, continuă să sublimeze existența trecătoare în cântec, neobositul Orfeu.

Încă de la cea dintâi răsfoire a prezentului volum de versuri, cititorul experimentat poate observa că autoarea, pe care atât de frumos o prezintă criticul și istoricul literar Delia Muntean în prefață, face parte din marea familie a poeților orfici. Mărturie stă nu numai „opțiunea pentru exprimarea tot mai firească, nepervertită prin complicate artificii a gândurilor și a trăirilor”, (p. 8) dar și pledoaria autoarei pentru o poezie a poeziei. Textul în proză de la finele cărții ca o originală misse en abyme este mai mult decât o captatio benevolentiae: „Deși mi-am propus să scriu câteva cugetări despre poezie, nu intenționez să încerc să-i dau vreo definiție pentru că ar fi imposibil. Cred că ea poate spune și oglindi orice, dar nu poate fi spusă și nici oglindită în întregime, căci va mai avea întotdeauna ceva de exprimat, ceva cu care să ne surprindă” (p. 119).

Conștientă de faptul că amestecul de cuvinte și tăceri, devenit cântec, nu poate fi definit, poeta doar dă detalii despre trăsăturile poeziei: „O poezie adevărată este capabilă însă de mai mult, este în măsură să transforme un cititor, să îl facă să uite neplăcerile vieții și să simtă că a fost atins de o aripă de înger” (p. 121). În loc să fie o completare a volumului de poezii, Gânduri despre poezie, veritabilă replică în proză la propriile arte poetice, pune cititorul în gardă, în ceea ce privește valențele taumaturgice ale poeziei: „Când ființa ni-i lacrimă amară/ și nu avem puterea de-a zâmbi,/ poezia-i eliberare sfântă/ ce ne dă forța de a dăinui” (Poezia, p. 17). Ea, ca bun sfetnic, este cea care „ne-ndrumă s-alegem/ dansul său, zborul sublim spre iubire” (ibid). Poezia e izvor de nemurire (p. 19). Arătându-se mai întâi sufletului: „emoții ce limpezesc cuvântul,/ se lipesc de suflet și de minte”, petala unei poezii e cea care vindecă de însingurare: „doar niște cuvinte amare/ i-au îmbălsămat însingurarea/ când piatra a devenit pământ” (p. 74). Trăim într-un univers în care speranța „uneori e transformată în poezie” p. 86). E imposibil de definit, nostalgia fiind cea care dă „naștere poeziei” (Dacă te-ajunge nostalgia, p. 100). Ea se naște și din tristețe: „Și-oricând mă rătăcesc prin gând,/ gândurile se transformă în cuvânt,/ cuvintele apoi mi se-ntâlnesc / și-n poezie își vorbesc”(Din tristețe se naște poezia, p.105). E parfum, sunet, mister, argint viu: „Cum s-ar putea descrie poezia/ când ea e o culoare schimbătoare,/ un parfum de etern început îmbătător,/ un sunet uneori delicat, alteori asurzitor,/ un viu mister ascuns în stele sus, în cer, / argint viu ce-l vezi, dar dispare unde visuri nu mai pier?” (Misterul, p. 109). Poezia înseamnă comunicare, nu vorbărie, non multa, sed multum: „Puține, puține cuvinte,/ dar mișcătoare ca vântul,/ emoții ce limpezesc cuvântul,/ se lipesc de suflet și de minte” (Poezia?, p. 79).

Însăși viața poetei „-i o poezie” (Viața mea-i o poezie, p. 121), pe care ne invită s-o cunoaștem cât ce coborâm treptele care se deschid spre lumea reveriei: „De unde vin eu, ploaia plânge/și cu lacrimi iarba râde ” (Rădăcini, p. 15). Poetul în genere, dispune de o putere magică prin care recuperează sensul plenitudinii atemporale a existenței sublimând lumea trecătoare în cântare orfică – sinteză magică de poezie și muzică. Această soteriologie orfică de transformare a existenței trecătoare în cântare revine în forță și în prezentul volum de versuri al Luciei Pop prin reactualizarea unui vers-cheie „Există o muzică a cuvântului…” (E muzică în toate), un cântec „pentru fiecare cută a sufletului omenesc”, cum opinează Ingrid Beatrice Coman-Prodan în prefața volumului Umbre și lumini (2022), fie prin frecventa trimitere la poezia lui Nichita: „Într-o zi de sfârșit de martie/ s-a arătat pe pământ / ca umbra unui gând./ De-atunci cuvântul / n-a mai fost cuvânt,/ ci început de necuvânt./ De-atunci iubirea / a intrat adânc / în cuvântul-necuvânt,/ în el și-a făcut cuibar/ de dragoste, plăpând” (Nichita, p. 102); „Am fost mereu în luptă cu timpul,/ deși n-am știut dintotdeauna./ L-am cioplit în lemnul pur,/ l-am însemnat pe fereastra dinspre răsărit/ și l-am dușmănit în cea spre apus,/ l-am certat și i-am mulțumit/ fără ca el să mă ia în seamă” (Am fost mereu în luptă cu timpul, p. 74). Respingând stereotipul, poeta, fie că dezavueză atrocitățile războiului discreditând ura și cultivând iubirea, fie că încearcă să nu se depărteze de satul natal unde sângele țării pulsează cel mai acut. Respingerea atrocităților războiului o face în mod indirect, aluziv. Spre exemplu, în E foame pe pământ și-n cer, surprinde legătura intrinsecă dintre războiul văzut și cel nevăzut, dintre cel concret și cel abstract: „Poate-i foame şi-n cer/ de îngeri, de măiastre,/ şi de-aceea i-au luat/ din casele noastre” (p. 24). Într-o astfel de lume, constatarea că „lumina din lucruri s-a scurs, / deși nu-i apus, soarele pare că s-a ascuns”, naște interogații menite să instaleze fiorii milei și ai fricii, mai expresive decât frazele asertive: „Unde-i iubirea? mă-ntreb. Unde-i lumina?”, deoarece ele așază sub lupă, asocierea neașteptată a unor perechi de termeni-cheie: lumină- iubire; cuvânt- lacrimă; lacrimă-mormânt: „Iubirea-i lumina ce curge-n cuvânt,/ cuvântul e lacrimă ce-adoarme-n mormânt…” (Meditație, p. 35). La fel de aluziv este un alt titlu, Mai sunt încă eroi (p. 48), al poemului al cărui final semnifică chitesența vieții: „V-ați fi imaginat cândva/ că o petală de trandafir / ar putea fi mai eficace / decât spinul său?…/ Și atunci, de ce mai sunteți / încă de partea spinilor?”.

Viața e un trandafir în care cresc, în mod paradoxal, și petalele, reprezentând frumosul vieții, dar și spinii, simbol al obstacolelor acesteia. Dar omul e liber să aleagă între cele două și, după cum alege, așa culege. Într-o altă poezie doar cuvintele par a fi vinovate de ceea ce se întâmplă: „De ce cuvintele nu sunt mereu aducătoare de pace?/ De ce cuvântului război nu-i interzice Dumnezeu/ să-și ceară existența?/ Cuvântul pace e mai ușor de pronunțat/ și ne păstrează sufletul în liniște înfășurat” (Cât de ciudat, p. 57), în timp ce dragostea le-ar putea totuși, transforma în cântec: „Dacă dragostea ar locui mereu/ în inimile oamenilor, ale tuturor,/ sigur ar fi că războiul nu ar mai domni” (ibid.), într-o zi când vom învăța să nu ne vindem sufletul: „că altfel riscăm/ chiar sufletul într-o zi să ni-l vindem,/ să nu mai avem ce să dăruim…/și-atunci ce oameni am putea să mai fim?” (Vindem…, p. 32). Ea ar fi condiția sine-qua-non a salvării și se învață privind miracolul vieții care pulsează în tot ce ne înconjoară: „Sunt sigură că apoi/ vei învăța și tu să iubești,/ că altfel, degeaba trăiești…” (Dacă nu știi iubi, p. 56). De aceea, la fel de subtil, pentru a ajunge la o trăire cu rost, a vieții, eul poetic îndeamnă la încredere în viață versus dezamăgirea: „Să poți să îți sporești iubirea / cu cât în tine crește dezamăgirea/ și să te simți cu-atât mai liber, / cu cât încătușat tu ești până și-n cuget,/ să cunoști credința în locul unde/ e de păcat îngreunat copilu-n pântec/ și să dai apa vieții însetatului de vrajbă / și pâine sfântă flămândului de moarte,/ ce frumos paradox!” (Ce paradox, p. 22), pentru că „cel mai minunat dar/ nu e libertatea făr’ de hotar./ Este însăși viața” (Cel mai minunat dar, p. 53) și pentru că noi, oamenii, trebuie să ne amintim de micimea noastră: „…suntem toți / un pumn de lut/ în mâna lui Dumnezeu, / a celui care ne-a însuflețit, / a celui căruia îi aparținem” (Miracolul vieții, p. 52).

În sfârșit, o mare pondere, în ceea ce privește atitudinea eului poetic în fața realității, o are înălțarea ochilor spre ceea ce are omul mai sfânt, spre pământul care l-a dat: satul natal, copilăria, Dumnezeu, mama, straiele, cimitirul satului, natura de acasă, limba ș. a. Este vorba despre o așa-zisă redesoperire astrăfundurilor lumii sufletești, a verticalității sufletului, care-l menține în tandem cu acel illo tempore aflat în etern echilibru.

Cutremurătoare este, bunăoară, chemarea pe care o face în poezia Mă-ntorc în satul meu, parcă o redimensionare a poeziei Eu vin de la Desești, cu care se deschide volumul Scântei în umbre (2021), în care toposul atât de familiar, amintind de Fotografii de familie a lui Ion Brad, cu urcușul „pe ulița bisericii”, cu „casa mea din deal”, dar și cu fiorul înstrăinării de glia străbună, ecouri din Bucolicele lui Virgiliu, au rolul de da vieții unicul ei sens. De un real efect sunt versurile care fac aluzie la recunoașterea, nu a viilor străini, ci a făpturilor care locuiesc în cimitirul satului: „de-aș merge în cimitir,/ poate că aș simți mai multe făpturi cunoscute…”. Quod erat demonstrandum: „Când trece timpul ia cu el oamenii,/ vamă pentru clipele plăcute. / Îi ia…și nu-i mai vezi decât în amintire” (p. 33). Satul cu toposul lui paradisiac: „Colț din rai în mândru strai,/ scară spre cer bisericile-ți cer,/ bătrâni cu păr cărunt, fete strânse-n poartă,/ copii ce pe uliți în râset se strâng / și-n haine cu tainică artă” (Maramureș, p 72), mai înseamnă respectarea cu strictețe a pașilor tradiției: „Într-o seară ca aceasta/ poate doar colinda noastră/ să unească pe vecie/ pământ, cer și omenire”; înseamnă mângâierea straielor de când lumea: Cămașa, ia, înnobilează România (p. 59), înseamnă rugăciunea înfocată: „Doamne (…) fă-te simțit, te rog,/ în inima celor care/ te-au privit zi de zi,/ dar n-au reușit nicicând/ să te recunoască” (Rugăciune, p. 50), dar înseamnă și creșterea limbii românești: „Chiar dacă-n lumea largă ne-am retras,/ ne cântăm dorul, doina și colinda/ simțindu-ne astfel vie limba” (Colindele, rugăciunile sfinte, p. 40) și a patriei simțire, prezentă în tot ce pulsează în jur: „De unde vin eu, ploaia plânge/ și cu lacrimi iarba râde, / iar clocotitorul râu învață / oamenii cum să viețuiască” (Rădăcini, p. 15). Dar mai înainte de toate, înseamnă dorul de casa părintească: „Drumurile toate duc la Roma,/ gândurile toate duc, fără-ncetare, la Desești”(Gândurile duc tot la Desești, p. 120).

În ciuda modei de astăzi, care răstoarnă normalitatea sfidând până și ADN-ul uman, la loc de frunte este cotată femeia, „izvor etern al continuității vieții,/ neobosită purtătoare a frumuseții,/ izvor viu și nesecat al tinereții” (Femeia, p. 98), îngerul „cu aripi străvezii/ ce le primește-n dar când viață dă unor copii” (Ființa celestă, 119), dar este cotat, mai ales, acel axis mundi al sufletului nostru, mama, ființa care nu îmbătrânește și nu moare niciodată: „Ființă prea puternică, adorabilă,/ persoană care-și pune în palmă/ modul său de a fi sensibilă,/ care spune cel mai convingător te iubesc,/ e doar o mamă” (p. 30). Versuri de o rară finețe, adevărate izbucuri de emoții unice dau viață acelei ființe de care vom fi legați toată viața și toată moartea: „E ea cea care-ți dăruiește dragoste eternă/ fără să-ți ceară nimic în schimb,/ este ea cea care viața în dar ți-o dă, /chiar dacă se scurge repede printre degete al său timp./ Așa e doar mama” (Mama, p. 30).

Închei acest periplu cronicăresc subliniind că și în acest volum de versuri Lucia Ileana Pop nu face altceva decât să se înalțe pe noi trepte ale creației solfegiind de zor pe portativul „gândirii în imagini” și transformându-se, asemenea lui Ghilgameș, „în însuși urletul său, în înseși cuvintele sale” . Nicolae Suciu, 3 iulie, 2024