”Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă; Tresărind în cercuri albe El cutremură o barcă.”                 Mihai Eminescu – Lacul Era un lac de treabă.

zăpușeala plutește în imponderabilitate umple toată camera și dă o senzație de liniște totul e normal s-a lăsat întunericul peste lume gâze bezmetice și fluturi

E lumea asta ca o închisoare, Deși pe nimeni nimeni n-a ucis. Suntem corăbieri fără de mare Sortiți să navigheze doar în vis. Să ne

Sunt un prost să nu profit de toate clipele pe care viața mi le-a dat gratuit. Grație sincerității mele (de acum), grație șanțurilor din jurul meu, grație abuzului de măști, sunt totuși eu, dar măcar știu că mâine vine o altă zi și știu că voi încerca din nou. Să fiu eu. Doar eu. Știam răspunsul la întrebarea mea. Mâine am să-i spun lui Cormac așa: trecutul nu-i decât un motiv de-a te opri să constați cât ești de prost. Ai pierdut atâta timp privind peste umăr căutând să înțelegi ceea ce tu ai încurcat.

Lasă-ne-aşa, acoperiți în alb și-n dor, Să prindem fluturi de răcoare din stejari Și să ne-atârne pieile movii într-un pridvor Să ne-nvelim cu îngeri şi

Nici nu mai știu câte zile au trecut de când n-am mai vorbit. Am încetat să le mai număr. Ai plecat de cinci luni, șaptesprezece

rămân să mai scriu două rânduri apoi
mai pun un pahar cu-acel vin între noi

fragment din nuvela Ploaia Satul zăcea în nemișcare. Era duminică și nici picior de om nu se vedea pe ulițe, în ciuda soarelui care deja

Dumnezeu se cam pilise. Venise la casa de la țară, fiind ziua a șaptea (Marți, că la el nu e ca la noi), să se

doi monoteişti într-o cameră goală. stau lipiţi de amintiri. fiecare ține ascunsă o scrisoare. distanța dintre ei a devenit suflare. timpul a plecat