De la alin la venin

Legenda pelicanului, menționată de Shakespeare în Hamlet și de Leonardo da Vinci în colecția de Legende, vorbește despre devotamentul mamei pelican față de puii ei. Legenda spune că un șarpe veninos a intrat în cuibul unui pelican și a mușcat puii. Mama pelican, fără să stea pe gânduri și-a străpuns coasta cu ciocul și i-a hrănit pe pui cu sângele ei. Legenda spune că sângele ei curat avea putere de a anihila veninul, puii scăpând astfel de moarte.

Avem tendința de a pune pe un piedestal mamele tocmai datorită existenței acestor tipuri de metafore. Problema e că deși mamele fac uneori eforturi uriașe pentru a-și proteja copiii, unele ajung într-un punct în care își ”străpung” copiii pentru a se salva pe ele. Cum poate o mamă să treacă de la a-și străpunge coasta pentru a-și salva puii la a-și străpunge puii pentru a se salva pe ea?

La fel ca depresia post-partum, există o altă afecțiune care se regăsește în dreptul multor mame, dar despre care nu se vorbește prea mult: sindromul cuibului gol. Această tulburare psihologică este atribuită în special femeilor deoarece coincide de regulă cu menopauza și alte momente delicate specifice vârstei mijlocii. Ea se referă la sentimente de tristețe fiind considerată o formă de depresie datorată părăsirii casei de către copii. „Depresia este prețul plătit pentru incapacitatea sau neștiința de a opera schimbările necesare în viețile noastre, iar acest ”portărel” va continua să ne piseze la cap până când îi vom oferi înțelegerea și disponibilitatea de a ne transforma, avansând un pic pe scara evoluției psihologice.” (cartea Psihoterapeutul de buzunar, editura Sper, București 2003, de Adrian Nuță)

Psihologii consideră că orice părinte poate ajunge să aibă acest sindrom, dar cele mai predispuse la asta sunt persoanele cu o căsnicie nesatisfăcătoare sau instabilă, persoanele care se percep pe sine doar în calitate de părinte sau cele care au dificultăți în a accepta schimbarea în general, persoanele care se confruntă cu evenimente dificile ale vieții (moartea partenerului, pensionarea, menopauza etc), persoanele casnice.

Deși sentimentele de tristețe sunt normale atunci când copiii părăsesc locuința părinților, această dispoziție proastă nu presupune neapărat instalarea unui dezechilibru psihic. „Simptomele care trag, însă, un semnal de alarmă important (și persistă mai mult de o săptămână) sunt următoarele:

– sentiment accentuat de inutilitate;
– plâns excesiv;
– tendința de izolare socială;
– sentimente de respingere;
– îngrijorare și anxietate față de bunăstarea copilului;
– teama de a nu fi oferit o educație bună copilului, astfel încât să poată fi independent;
– episoade depresive (apatie accentuată, tulburări alimentare și de somn etc).” (Sindromul cuibului parasit (gol) (sfatulmedicului.ro))

Și dacă această etapă a părăsirii cuibului este comună fiecărei familii, unde este de fapt problema din moment ce doar unii ajung la această tulburare psihologică? „Unii părinți ajung în pragul nevrozei când copiii sunt pe punctul de a pleca de acasă și recurg la cele mai neversimile stratageme pentru a-i reține „măcar un an”. Eul lor este identificat cu rolul de părinte[…] Identificările sunt temporare și, mai devreme sau mai târziu, suntem constrânși să renunțăm la ele. Acest process va fi dureros dacă ne-am obișnuit să credem că suntem identici cu rolurile pe care le jucăm și va fi elegant și ușor dacă înțelegem că rolurile sunt asemenea unor haine la care renunțăm când se uzează.” (cartea Psihoterapeutul de buzunar de Adrian Nuță)

Spuneam mai devreme că cele mai susceptibile la această tulburare sunt persoanele care trec printr-un eveniment dificil sau au căsnicii nesatisfăcătoare. Astfel că înlocuiesc pierderea unui element cu copilul. Și de aici intervin o serie de probleme. Copilul e blestemat parcă să trăiască viața părintelui sau să trăiască după placul acestuia doar pentru că el nu vrea să se confrunte cu pierderile din propria viață sau pentru că nu acceptă pierderile.

Se ajunge astfel la un fel de sclavie deoarece copilul nu va fi niciodată liber să ia propriile decizii, să zboare, să se dezvolte și să-și urmeze propriul drum în viață. Părinții care au suferit o pierdere ajung obsedați de control în ce-l privește pe copil, dictându-i ce să mănânce, cu ce să se îmbrace, cum să se poarte, cu cine să se căsătorească, pe ce să cheltuiască banii, cum să-și gestioneze timpul etc, chiar și la vârsta la care aceștia ar trebui să decidă singuri asta. Și nu se opresc aici: unele merg și mai departe încercând să controleze și viața partenerei de viață a copilului, de parcă constrângerea nu e de ajuns în dreptul unei persoane, ci trebuie să saboteze ambele vieți.

Unele îi fac pe copii să se simtă vinovați dacă nu fac exact cum spun ele, recurgând la tehnici ce întrec fascismul, comunismul și stalinismul la un loc. Incapacitatea de a sta față în față cu propria singurătate și a trăi viața fără să ai nevoie de validări și de persoane e poate cauza întregii probleme. „Marea problemă a existenței noastre vine din faptul că suntem pentru totdeauna singuri și toate eforturile, toate actele noastre nu ilustrează decât tendința de a fugi de această singurătate.” (Guy de Maupassant)

Mai mult decât atât, unii părinți obsedați de control recurg la tehnici și mai subtile, și anume crează un mediu atât de confortabil pentru copil încât acesta să nu vrea să plece. Mamele de băieți în special, le oferă totul pe tavă acestora, neînvățându-i cum să lucreze prin casă tocmai pentru ca aceștia să depindă toată viața de ele. Unele nu se opresc nici după căsătorie, mereu oferind mâncare sau alte lucruri copilului ajuns acum adult doar pentru a sublinia faptul că doar ele știu să aibă grijă de el, nelăsându-i contextul ca acesta să se dezvolte, să se maturizeze și să-și desprindă aripile. Și există ”scai” din aceștia care sabotează căsnicii sau, dacă se trezește vreun rebel dornic să se autoeduce, este blamat, criticat și considerat nerespectuos față de cea care cică are cele mai bune intenții din lume. Și ne mai mirăm că nu există bărbat ideal. Poate că tocmai femeile care crează această specie de docili nu ar trebui să se plângă cel mai mult.

Mamele acestea care își întind aripile dincolo de spațiul destinat lor ajung să-și manifeste furia pierderii copilului asupra nurorii de obicei, văzută ca fiind inamicul care i-a furat odorul cel scump. „În esență, orice tip de perturbare psihologică sau socială este expresia blocării unei energii prin excelență curgătoare la unul din poli[…] O mamă nu renunță la autoritatea asupra copilului și, în calitate de soacră, continuă să intervină în viața cuplului, neînțelegând de ce este respinsă.” (cartea Psihoterapeutul de buzunar de Adrian Nuță)

Vincent van Gogh, născut la 30 martie 1852 a fost un astfel de copil de înlocuire de care vorbeam mai devreme. Acesta s-a născut la un an după fratele său Vincent care murise în leagăn. Vincent van Gogh a avut o viață tragică, ca și cum i s-ar fi interzis să trăiască. Fratele său Theo, având un copil, l-a numit tot Vincent, spunându-i fratelui său că spera ca acel copil să trăiască și să se realizeze. După primirea scrisorii cu aceste cuvinte în ea, Vincent van Gogh s-a sinucis, vrând parcă să-l lase pe nepotul lui să existe.

„Multi copii vin pe lume pentru a înlocui ceva sau pe cineva. Când apare un copil pe lume, el se integrează acestui sistem familial conștient și inconștient, uneori identificându-se cu un membru mort, dispărut sau renegat. Acești copii poartă numele de copii de înlocuire sau substituție. Deseori se înlocuiește un copil mort înainte cu aproximativ un an, însă pot să existe și alte tipuri de înlocuiri. Am putea extrapola: la înlocuirea unui membru de familie pierdut fie prin moarte, fie plecat (mama, tata, bunica, copil), pierderea unei slujbe, pierderea unei iluzii, a unui vis, a unei case, înlocuirea unui copil pierdut de generația trecută… Ca atare, copilul conceput într-o familie deseori are un rol foarte bine stabilit în dinamica inconștientă a întregului neam. El nu trăiește deseori pentru el, ci „pentru celălalt” mort (indiferent cine este celălalt, o persoană, o idee).” (Copil de inlocuire, repetitii si doliuri patologice de-a lungul generatiilor – Cafe Gradiva)

Și atunci care ar fi soluția? Psihologii recomandă consiliere psihologică sau chiar tratament cu antidepresive în cazul în care persoanele în cauză nu mai pot funcționa normal. Pentru cei care doresc să depășească singuri această etapă se recomandă: restabilirea identității, menținerea legăturii cu copiii, reconsolidarea relației cu partenerul, descoperirea noilor moduri de a fi util, implicarea în activități sociale, adoptarea unui nou hobby. În nici un caz nu se recomandă însă a priva pe copil de viața pe care o vrea el. Nu copilul e responsabil să substituie pierderile adultului. Din păcate „părintele român fură viața copilului său!”( Cum îți crești încrederea de sine – Adrian Vîntu (adrianvintu.net))

Deși suntem ființe sociale, nu putem să trăim doar prin intermediul altora. Până la urmă singurul om pe care ne putem baza e propria persoană, restul vin și pleacă. Nu avem dreptul să-i răpim pe alții de drepturi. Viața își urmează cursul și e de datoria omului să-i accepte mersul. Până la urmă cea mai mare nevoie a omului, în opinia mea, e de libertate așa că trebuie să oferim cadrul fiecărui om de a fi liber și de a-și trăi propria viață, și nu viața altcuiva. Și cel mai important lucru aici e prevenția. Nu poți să aduci pe lume un copil fără să iei în calcul tot ce presupune acest lucru. „Un copil are nevoie, cred eu, de iubire necondiționată, de timp și de un mediu sigur, stabil și sănătos în care să crească. La fel și părinții au nevoie să-și facă ordine în viață înainte de a aduce pe lume un copil.” (www.dilemaveche.ro De ce facem copii?)

sursă foto: pagina de facebook Educație non-formală