Acasă

Alergătorul scurta distanțele cu fiecare pas, metodic, controlat prin măsurători ale aparatelor montate pe el. Era mai mult decât o simplă joacă, era un armistițiu între două vieți: cea dinainte cu tentații și păcate și cea de acum, cu transcendere la o altă experiență fizică și mai ales spirituală.

Intrase în oraș și se simțea eliberat din nimicnicie pe străzile goale și liniștite. Din fuioarele cenușii de aburi ai dimineții se înfiripă pericolul.
Impactul cu mașina este perfid și violent.

Alergătorul se metamorfozase într-un adevărat om de zăpadă, acoperit de teancuri de pansamente și straturi succesive de feșe. Doar ochii și gura i-au rămas libere.

Doctorul lăsase fereastra cabinetului deschisă pentru ca zvon de primăvară să-i inunde sufletul.
Țipătul alergătorului l-a smuls fără milă pe doctor din contemplație.
Alergătorul îi era văr.
– Domnule doctor, se precipită o asistentă, știți,…vărul dumneavoastră a intrat în comă.
– Pregătiți sala de operație!

Pe o bancă mai retrasă stau alături doctorul și alergătorul. De la accident s-au mai întâlnit și au mai vorbit de multe ori
– Știi care a fost cea mai frumoasă zi din viața mea? – întreabă melancolic alergătorul.
– Nu știu, mă dau bătut.
– Dimineața de după operație când am văzut soarele strălucind în geamul de la reanimare și astfel am realizat că trăiesc. Știi, în iunie soarele răsare foarte devreme. Cu toate tuburile din mine, cu toată durerea, îmi venea să urlu de fericire pentru că eram în viață. Parcă revenisem din morți. Să ne bucurăm de fiecare dimineață când ne trezim, să nu irosim viața ce ne e hărăzită.